vineri, 31 decembrie 2010

Broasca din pahar

           Orice ar spune lumea, mâine dimineaţă e sâmbătă... Şi acum şase zile era tot sâmbătă...

           Am spart broasca. Sau poate n-am spart-o eu, poate doar mi s-a părut că am spart-o...
           Steinhardt cu paharul său - eu cu broasca mea. De fapt nu este a mea, precum nici paharul nu cred că era al lui.
           Tragem linie şi rămânem cu acele aspecte pe care le negăm din răsputeri. Sunt acele lucruri pe care am încercat sau nu să le schimbăm, pe care le-am ignorat sau cel puţin am intenţionat să le ignorăm.
           Binele şi răul au relevanţă atâta timp cât coexistă.

           Mâine dimineaţă e, orice s-ar spune, sâmbătă iar în timpul rămas oamenii se grăbesc să-şi găsească ceva de făcut. Le este teamă să rămână singuri şi să răspundă dacă au spart sau nu paharul... sau broasca...

Linişte

           Latră un câine undeva pe aproape, în rest totul este scufundat într-o linişte ciudată. Satul pare un ulei pe pânză, săvârşit în nişte culori al naibii de reale, deasupra căruia a fost aşezat un bol care antifonează perfect. Ecou nu mai există, în schimb şi cea mai pierdută şoaptă a căpătat profunzime.
           În continuare ger de crapă pietrele.

 S-a gătit de sărbătoare,
Salcia de lângă poartă.
De cristale lucitoare,
Stă, cuminte, încărcată...

Peste gard şi peste câmpuri,
Arătări ciudate zboară.
Ies grăbite de prin hornuri
Şi se-aleargă, se-nfioară...

De sub lemne, zgribulit,
Mârâie bătrânul câine,
Animal prost şi-aiurit,
Ce mă latră doar pe mine...

Iar eu stau, privesc în curte,
Mă gândesc, intens, la tine
Şi ca om deştept, cu carte,
Mă răzbun pe bietul câine...
 
          

miercuri, 29 decembrie 2010

Cold

           Vântul îmi biciuie faţa. Ochii mă dor iar tâmplele îmi vâjâie. Degetele mi-au amorţit. Încerc să le transmit un impuls, dar ele continuă să rămână în starea de repaos. Fiecare nouă rafală de vânt îmi scutură fiinţa, îmi pătrunde în carne, îmi sfredeleşte oasele. Urechile mă dor, genunchii îmi tremură incontrolabil. Mi s-a încleştat maxilarul iar aerul rece care îmi inundă nările aproape că mă ustură...


            Zic că m-am văicărit suficient şi e cazul s-o şterg naibii în casă.

marți, 28 decembrie 2010

On the ice

            Turezi motorul, tragi frâna de mână şi apoi te bucuri de cele 5 - 10 secunde de patinaj pe patru roţi.
           Senzaţia este incomparabilă, mai ales când şoferul şi-a exprimat deja neputinţa prin retragerea mâinilor de pe volan.

            Şi acu' să vedem unde ajungem, băieţi?...

           Am văzut pe rând capătul străzii, un boschet, celălalt capăt al străzii, un gard... Am simţit când roţile din spate s-au urcat pe o bordură, apoi aşteptam să auzim buşitura - adică sunetul provocat de spatele maşinii care se lipeşte de gard. Din fericire, sunetul respectiv nu s-a mai auzit - ne-am oprit la timp.
           Am urmărit apoi gesturile şoferului. Cu câtă grijă a condus după acel incident, cât de atent privea în oglinzi şi cât de finuţ schimba vitezele. Asta înseamnă că n-a fost sincer când a spus: Eram sigur că nu ating nimic. 

           Mă întreb ei ce spun.

luni, 27 decembrie 2010

De la Julian Smith citire

           Dependenţilor de Facebook, cu dedicaţiune...


duminică, 26 decembrie 2010

De ce iubim femeile

           Pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinţi decenţi şi limbi de care nu ţi-e silă...
           Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele. Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac...
           Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că te iubesc...
           Pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asortează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles...
           Pentru că se trag din fetiţe...
           Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi. Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi. Pentru că-ţi spun „te iubesc" exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie...
           Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia şi proza lumii...
           Pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, futeşe, calde, drăgălaşe, pentru că au de fiecare dată orgasm. Pentru că dacă n-au orgasm nu îl mimează. Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o oră ronţăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale. Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva. Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne-ntoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planetă greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor.
                                                       Fragmente din volumul cu acelaşi nume, de Mircea Cărtărescu.

Sângele apă nu se face

           S-a topit zăpada. Apa se scurge şiroaie pe marginea drumului. Oprim maşina puţin după intrarea în sat. Aici parcă era. Cobor.  
           Descui poarta. Nicio lumină în ferestre. Mă apropii de căsuţa joasă şi bat în geam. Nicio mişcare. Undeva în spate latră un câine. Nu mă cunoaşte, nici n-ar avea de unde.
           Nu e nimeni acasă.
           Dau să mă întorc în stradă, la maşină, când aud un om strigând mai la vale: E aicea la mine. Cine-l caută?
           Mă îndrept într-acolo. Lângă el apare un bătrân aplecat de şale care se sprijină în baston. E nins şi merge încet. Îi sărut mâna bătrânului. Plânge.
           Din pământ apare o femeie care mă pupă zgomotos. Tat-to ci faci? Di ci n-o mai vinit p-aci? Nu ştiu ce să le răspund, nici eu nu ştiu bine ce face. Îmi întorc privirile la omul sprijinit în baston. Ochii lui caută spre mine cu atâta drag şi realizez cât de adevărată este expresia Sângele apă nu se face.
           Mergem în casă. Toate pragurile sunt joase, alte timpuri. Se aşează pe pat lângă sobă, iar eu pe un scaun în faţa lui. Răscoleşte jarul cu un vătrai în timp ce eu torn vin în căni.
           Ion, tatul lu' tata meu, era administrator la 1900 pe moşia boierului. Învârte' toati treburili pi aci prin sat, povesteşte bunicul. Recuperăm în treizeci de minute toate vacanţele pe care nu le-am petrecut împreună. Îşi aminteşte atât de multe lucruri doar privind în spuza vetrei. Flăcările dansează cuminţi, cuvintele lui curg atât de dulce. Mă simt bine, mă simt copil.
       
            Apa se scurge şiroaie prin streşini, întunericul s-a lăsat de ceva vreme peste casuţa joasă iar câinele latră un nepot care vine prea rar...

vineri, 24 decembrie 2010

Crăciun fericit!

           Îmi sunt amorţite degetele. Am orbecăit prin oraşul lăsat în beznă pe alocuri de autorităţi. Probabil s-au gândit la un plus de intimitate. Bine au făcut. Nu mai vroiam să văd nimic. Ghiceam trotuarele, mă agăţam de străzile cele mai întunecate în speranţa că voi ajunge altundeva, poate în alt oraş, ascuns, de care n-am ştiut până acum. O potecă bine pitită care să ducă până...
          
           Rătăciţilor care ajung aici le doresc un Crăciun fericit! Nu mă pricep la urări şi nici nu-mi plac, aceeaşi chestie şi în cazul despărţirilor, îmi dau o senzaţie cruntă de gol, de echilibru pierdut. Am primit mesaje, stereotipurile binecunoscute, gen În seara sfântă..., Să aveţi..., Pe un fulg..., am răspuns sec Crăc. fer.! Semnat: Eu.
          
           Ascult. Ascult o melodie şi mi-e dor...

Ghost town

           Vorbeşte o limbă pe care nu o mai înţeleg. Freamătă încet din fiecare rămurică îngheţată, şopteşte prin vântul care mătură străzile, îmi desenează hărţi în zăpada bătătorită de trecători, dar eu nu mai ştiu să citesc şi nici să ascult.
           L-am revăzut azi-noapte, Ghost town, înghiţit de ceaţă, pustiu. Am bătut drumul de la gară până acasă pe jos, îmi era dor. Ajuns în faţa uşii mi-am dat seama de ce mi s-a părut străin, rece şi gol.
           Gândurile îmi sunt departe, împletite într-o lungă şuviţă de păr.

marți, 21 decembrie 2010

Unsent letter

           Ştiu că eşti acolo. Inspiri, expiri şi venerezi bucata de oglindă care-ţi oferă exact atât cât te interesează.

           Aşa şi?

           Eu mi-am regăsit liniştea, m-am împăcat cu mine şi cu ceilalţi. Viaţa îşi urmează cursul firesc, cum era de aşteptat. Nu a căzut nicio clădire, niciun tsunami nu s-a ridicat din marele ocean. Păsările cântă, soarele este mai luminos ca niciodată, natura a căpătat o culoare nouă - a prins viaţă.
           Nu privesc înapoi, nici nu-mi mai amintesc cum arăţi, atât de banală este frumuseţea ta. Cuvintele tale s-au şters aşa cum literele scrise în nisip se pierd în urma valului care atinge ţărmul. Vocea ta nu mai răzbate până la sufletul meu - ai amuţit. De fapt, te-am făcut eu să taci, pentru că îmi e mai bine aşa.
          
           Ultima nelămurire: De ce aici, în mijlocul Edenului, unica mea dorinţă este să mă dau de trei ori peste cap şi să mă transform în oglinda-ţi?

luni, 20 decembrie 2010

Unu plus unu

           O frunză se sprijină obosită pe trotuar.
          
           În autobuz lume. Mormăială, claxoane venite de afară, vorbe de dulce din direcţia şoferului. La mijlocul maşinii un băiat şi o fată, vorbesc încet, se ţin de mână.
           Să mă suni când ajungi, îi spune el fetei şi o sărută. Ea zâmbeşte şi se lipeşte de el. Maşina se apropie de staţie, el o mai sărută o dată. Ne vedem mâine, spune ea şi el o sărută din nou. Apoi coboară.
           
           O femeie, în spatele ei, rosteşte Eu aş merge cu ea până la capăt, în timp ce o altă frunză se desprinde de pe un ram şi se aşează lângă sora ei...

Cam târziu

           Plecând de la psihologia flirtului purtat pe veşnicul messenger şi sfârşind cu ultima privire pătimaşă aruncată tipei din capătul holului sunt într-o gravă eroare.
         Tehnica împrăştierii mă caracterizează întru totul. Sunt tentat să umplu goluri cu forme luate la întâmplare. Aceste încercări se materializează în inevitabile eşecuri. Lacrimile sunt împărţite într-o tabără sau alta - lucru esenţial doar pentru statistică.
           Partea bună este că am deschis ochii iar ceaţa densă şi-a pierdut din profunzime. Încep să gândesc.

           E cam târziu, dar e mai bine decât niciodată...

Aştept

            Dansează fulgii grei prin geam
            Şi vântul uită să mai bată
            Pe strada unde te chemam,
            Dar nu-ţi zăream ochii vreodată.

            Băteam străduţa pas cu pas.
            Priveam în gol - te aşteptam
            Şi după fiecare ceas
                                     Râdeam...

duminică, 19 decembrie 2010

Un tramvai numit... impact!

           Intimitate în sala cea nouă. Şoapte delicate aruncate peste umăr, telefoane amuţite, respiraţii...
           Se stinge lumina.
          Spectacolul demarează simplu, definitoriu pentru jocul actorilor fiind termenul firesc. Ochii aceia, cu povestea lor, te prind. Conflictul de energie izbeşte în plex. Naturaleţea din limbaj, gesturile şi privirile se împletesc perfect. Până şi tăcerile ţes o atmosferă ideală pentru momentele de şoc - secunde de panică realizate cu precizie de ceas elveţian.
           Înţepenit în scaun privesc cum Blanche este condusă pe scară iar Stella plânge. Faptul că jucăm cu cărţile pe dos mă face să-mi ascund lacrimile. Asta fac şi spectatorii din jurul meu. 
           Mă ridic şi aplaud.
           În timpane îmi răsună ecoul acelui tramvai care a trecut prin apropiere... 

           ...Un tramvai numit dorinţă - care, pur şi simplu, m-a spul-be-rat!
        

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Ca să ştii

           Ora patru dimineaţă. O adiere de pustiu mătura holul, doar paşii mei se scurgeau liniari pe suprafaţa rece.  Trăgeam o concluzie în urma discuţiei purtate cu eul meu interior când, deodată, se aude sunetul unui zăvor, o clanţă apăsată şi în spatele uşii deschise apare un tip.
            
            Tipul: Salut!     
            Eu: Salut...
           Tipul: Mă pregătesc să dorm. 
           Eu: Aha. Ok. Mersi că mi-ai zis. 
           Tipul: Noapte bună!
           Eu: Mersi, la fel...

           Am uitat care era concluzia, dar nici nu mai contează. Acum, probabil, a adormit.
           Oare o să-mi bată la uşă ca să mă anunţe?

joi, 16 decembrie 2010

Haz la necaz

           După isprava steliştilor în Europa League eram puţintel abătut. Îmi puneam întrebări cu privire la mentalitatea noastră, dubios construită pe principiul Ne mulţumim şi cu o înfrângere.
           În căutarea răspunsurilor mai aruncam câte un ochi în veşnicul youtube şi găsii, atenţie,

 ASTA.
          
           Femeia nu cântă rău, dar interpretarea este cu totul ilară. Vezi în pupila ei publicul de la San Remo plus  Sala Palatului - bonus. Animăluţul negru, după toate probabilităţile o pisică, face backing-vocals, apoi (cu câtă graţie...) este azvârlit de către diva care trăieşte piesa.

miercuri, 15 decembrie 2010

Miroase a Moldova

           Zici că miroase a sărbătoare, da, probabil. Mie îmi miroase a Moldova.
          
           Eram prin clasa a unşpea, băieţaş năltuţ, cu chef de fete, pripăşit la ţară cu ocazia Revelionului. Terminaserăm pregătirile, băusem o cafeluţă cu mătuşă-mea când m-am trezit luat de toartă de unchiul meu să mergem la neamuri cu colindul. M-am supus cuminte, m-am echipat corespunzător şi am pornit-o pe ulicioare pe la casele împricinaţilor. Pe majoritatea, sincer, îi întâlneam pentru prima oară, rude prin alianţă: cumetri, unchi, verişori ai mătuşii mele, toţi impregnaţi de ospitalitatea binecunoscută a moldovenilor.
           Intrăm într-o curte păstorită de un câine lăţos. Patrupedul se repede la noi, ne întreabă de sănătate, dar este imediat pus la punct de stăpân, un nene imens cu vorbă blajină şi palme ca nişte lopeţi. Ne introduce în casă, unde ne pune la pământ mirosul de cozonac şi, bineînţeles, aroma vinului fiert. Discuţiile sunt animate de ciocnitul paharelor fără număr. Eu mă chinui să nu fac abuz, dar nici să refuz nu-mi permit. Oamenii se irită uşor în astfel de cazuri, iar mie nici prin gând nu-mi trece să paţ vreun conflict cu nenea.
          Suntem cu greu lăsaţi în libertate. Văzându-ne în afara pericolului de a fi muşcaţi de Azorică, o pornim zâmbăreţi spre următoarea casă. Altă poartă, alt câine, alt nene, alte pahare...
          Pe la a şaptea casă simţeam deja că mi-am pierdut darul vorbirii. Ori de câte ori încercam să articulez un cuvânt mi se punea un nod în gât şi aveam senzaţia că nu mai ştiu cum se face.
          Strânseserăm deja o zestre frumoasă de colindaţi şi o sumă incalculabilă de pahare băute. Soiuri, culori şi arome de licori mi se perindau prin cap înceţoşându-mi vederea şi slăbindu-mi vizibil reacţiile.
          De la un timp realizam doar că se schimbau figurile care îmi turnau în pahar. Altă mustaţă, alt batic, alt timbru, acelaşi gest - mâna stângă ancorată pe recipient şi parcursul lui până în dreptul orificiului bucal.
          
          Am început să-mi conştientizez din nou mişcările abia când eram aproape de casă. Am prins de la jumătate o întâmplare pe care mi-o povestea unchiul meu, şi el cu doi bujori în obraji de culoarea vinului din care tot sorbisem în ultimele ore. Sub tălpile noastre omătul scârţâia a curat.

marți, 14 decembrie 2010

Despre Hegel şi alte aspecte

           M-am dotat cu şase alarme pe telefon, una bucată ceas deşteptător de ceferist şi, evident, una colegă care să-mi bată mâine dimineaţă, delicat, în uşă cu... piciorul.
          Doar doar m-oi trezi să ajung la curs. Discuţiile despre Hegel la ore atât de matinale îmi provoacă fiori de plăcere.
          
           În altă ordine de idei, vacanţa iminentă îşi face simţită prezenţa şi la nivelul fiinţei mele. O stare de moleşeală, gândul meu zburătăcit la omătul de altă dată şi amintirea sărbătorilor petrecute în sătucul acela uitat de lume îmi clatină conştiinciozitatea de student.
        
           Să fim serioşi! Cum să faci filozofie când mintea deja îţi este la sarmale/porc/alte articole specifice meniului sezonier. Azi chiar m-am pomenit cântând colinde, deci este clar că trebuie să iau măsuri.
           Se agaţă frumuşel cartea în cui şi se dă frâu liber ghiduşiei.

luni, 13 decembrie 2010

În jurul focului

           Singur, pe întuneric, cu laptopul pe genunchi. Din când în când mă uit pe geam, nu că ar ajuta la ceva, dar să mă asigur că nu sunt doar eu în această situaţie.
           Mă pregătesc să îmi aprind un foc în mijlocul camerei, apoi să vânez ceva şi să mă simt ca un om primitiv. Eventual să şi dansez în jurul flăcărilor.
           Îmi e greu să înţeleg cum de se poate aşa ceva. Punctual, să rămâi pe întuneric în buricul târgului...
           Sper să nu mă apuce nostalgia şi instinctele emo şi să-mi tai vreo venă în atmosfera asta apocaliptică. Altfel spus, dacă mă sinucid dau în judecată Electrica şi cer despăgubiri enorme.

Need a break

          
Publicitate
Dacă te simţi total neatractivă, fără perspective şi cu grave lipsuri în ceea ce priveşte educaţia şi cultura ta, se prea poate să văd în tine femeia vieţii mele.


           Serile trecute i-am simţit privirea goală aţintită pe mine. Eu doar fugitiv mi-am aruncat ochii la ea. Un galben nefericit îi colora freza, chircită pe un scaun...
           M-am enervat groaznic pe mine, întrebându-mă ce am văzut oare în ghemotocul ăla de humă care nici frumos de pică nu e şi nici vreo inteligenţă rară nu ascunde.
           Pun aici o vorbă, pe care Manon mi-o tot repetă - Unde dracu' le găseşti? Chiar aşa, unde dracu' le găsesc?

duminică, 12 decembrie 2010

Am voinţă

           M-am camuflat aci cu un scop. Trebuie să nu-i scriu...

***

            Am văzut un câine astăzi, era negru cu nişte pete albe pe bot. Se uita la mine de parcă aş fi fost un cârnăcior suculent. Am încercat să-l ignor deşi simţeam pe şira spinării un fior.

            Portarul de la mine de la şcoală a făcut armata la pompieri. Mai întâi la Caracal, apoi la Slatina. Apropo în Caracal Pompierii nu sunt pe strada Focului.
            Odată a avut o alarmă - un incendiu la un depozit de furaje. Mare noroc că au avut sursa de apă foarte aproape. Trei zile a stat la depozit să stingă flăcările. Fantastic.

            În autobuz era un băiat care sorbea cu încredere dintr-un bidon de bere. Probabil dacă ar fi avut loc de grătar între scaune s-ar fi simţit ca la iarbă verde.
            Ce naiba, mergi câteva staţii, dar eşti în largul tău.

***
          
           Am mai rezistat cinci minute...

vineri, 10 decembrie 2010

Jurnal de blondă

           Aveam doi neuroni. Azi dimineaţă unul a alunecat şi a căzut într-o baltă... Celălalt, de singurătate, a hotărât să se spânzure. Şi-a montat un ştreang, s-a urcat pe scăunel iar acum fumează o ţigară... Ultima...

joi, 9 decembrie 2010

Mica înţelegere

           Înţeleg. Cunoşti pe cineva şi simţi imediat nevoia de a te da rotund. Este în gena umană reacţia asta. Brusc eşti cel mai glumeţ om de pe pământ, dai replici (pe care le consideri tu) amuzante. Vrei, cu ardoare, numărul ei de telefon, în concluzie îţi sar din taste următoarele:

           Viitorul este în mâinile tale. Aşa că dă-mi numărul tău de telefon ca să putem ţine legătura, noi, cei aleşi să salvăm viitorul comunicării.

           Înţelege: acum poţi să îţi ştergi profilul de feisbuc, să uiţi parola de la messenger şi să nu mai ieşi din casă. Eşti un caz pierdut. Bine măcar că nu ai apucat să procreezi. Umpleai lumea, Doamne fereşte, de indivizi ca tine.

           Înţelegeţi... când spun "tine", mă refer la mine.

Zalmoxis

           Am ieşit de la examen supărat că nota pe care am luat-o nu reflectă cunoştinţele mele, altfel spus m-am ajutat puţin în scopul estompării efectelor lăsate de lene.
           Îngândurat şi cu începuturi de întrebări existenţiale, gen ce caut eu p-aci?, de ce nu mă mobilizez odată?, cât o să mai umblu lelea?, mă opresc în mijlocul holului ca să admir o adevărată operă de artă.
           Lucrarea, asemănătoare picturilor rupestre - probabil datând din aceeaşi perioadă, reprezenta mâzgâlirea unui nume pe un obiect metalic.

           ZALMOXIS

           Aducându-mi aminte de orele de istorie şi de numele zeului dac aşa cum îl auzisem pronunţat de profesori, anume Zamolxis, mi-am spus că autorul poate fi dat drept exemplu pentru definirea omului a cărui inteligenţă s-a pierdut la contactul cu aerul. Luând la întrebări prietenul nostru google, mi-am dat seama că greşesc.
          
            Zalmoxis (sau Salmoxis, Zamolxis, Samolxis) a fost zeul suprem din panteonul geto-dacic.
                                                                                                                  sursa Wikipedia.

           Aşadar sunt dator cu nişte scuze pictorului. Acum mă voi întoarce la întrebările mele existenţiale şi, mai apoi, la studiu.
          

marți, 7 decembrie 2010

Cugetări

           Pornind de la cugetarea drumul fără obstacole nu duce nicăieri, o iau de-a dreptul prin intersecţia de la Unirii, apoi peste liniile de tren de la Gara de Nord, nu oricum ci legat la ochi şi cu căştile în urechi. Trec vreo două, trei râuri înot, sar primul gard pe care scrie nu intra, câine rău, bat la uşa lui Doroftei şi îi cer hârtie - se ştie bancul...

            De abia aştept să văd unde ajung, la Universitar sau la Eternitatea?

            Aplicabile împreună cu maxima de mai sus, cele trei reguli de aur ale şahului: cu grijă, cu grijă, cu grijă.

luni, 6 decembrie 2010

Prepeleac... Dănilă Prepeleac

           A fost odată, demult, într-un sat, un om căruia i se spunea Prepeleac, Dănilă Prepeleac. Omul în cauză a dat piept cu dracii şi a reuşit să le vină de hac, deşi ne demonstrase în prealabil faptul că nu-l ajuta extraordinar de tare inteligenţa.
          
          Apel (cu zâmbetul larg arborat pe figură) lansat către toţi oamenii care se află în luptă dreaptă cu dramele, sufleteşti sau nu: 
Dacă Dănilă Prepeleac a izbutit, înseamnă că se poate.
                              
                                            Campanie de moral-lifting iniţiată de... mine. 
    Caut susţinători. 

duminică, 5 decembrie 2010

Goluri

          Caut în mine imbolduri spre entuziasm, dar nu mai ştiu unde le-am pus. Probabil le-am rătăcit prin maldărul de cuvinte aruncate aici.

          Am rămas în mijlocul frontului, incapabil să-mi amintesc motivele pentru care am ridicat baioneta de jos. Sunt animat doar de resturile de uniformă care-mi mai acoperă goliciunea, fizică şi morală. Din adâncul fiinţei mele aud în răstimpuri ecoul unui atac, dar nu mai am reacţie. E ceaţă peste câmp şi e frig.

           Imboldurile sunt de negăsit, cuvintele nu mai au sens şi mi-e lehamite de uniforma asta... inutilă.

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Plouă... pe înserat

           Se izbesc de geam picăturile obosite de drum, într-o muzică ciudată şi monotonă.

Bravo draga mea

           Să-mi pice mustaţa dacă înţeleg de unde atâta tupeu şi nesimţire...
          Bravo fetiţă!  Te-ai maturizat cu deştu' apăsat pe fast-forward şi m-ai luat prin surprindere. Îţi prevăd o ascensiune bruscă până-n poala lui Ionel, care te-a cucerit absolut prin gesturile lui de o indefinită tandreţe.

           Mă declar sedus şi abandonat de o copilă în care am crezut că sălăşluiesc altfel de gânduri, nu doar banalul instinct de reproducere, frumos camuflat într-o dorinţă de protecţie şi afecţiune.

          Mi-ai arătat limitele mele, demonstrându-mi cât mă pot înşela. Îţi mulţumesc!

vineri, 3 decembrie 2010

Lecţie de viaţă

           Fetiţa mă priveşte zâmbind, aşteaptă să o iau în braţe. E atât de mică şi atât de caldă. O pup pe frunte, mă strâmb la ea, apoi ne jucăm prinselea prin casă, evident nu reuşesc s-o prind niciodată. Râde. E fericită.

           Dau timpul înapoi, până pe 3 ianuarie 2004. Zăpada acoperă trotuarele micuţului orăşel, lume puţină s-a aventurat printre troiene. E frig.
           Când ceasul din centrul oraşului a arătat orele 19.00, într-o sală a Maternităţii, vine pe lume Delia. E micuţă, dar e sănătoasă. Asta e tot ce contează. Va petrece câteva zile la incubator, dar este bine.
           Părinţii sunt copleşiţi de emoţie, au încins telefoanele mobile anunţându-şi rudele, prietenii că cerul le-a adus încă o fetiţă. I-au dăruit Silviei, primul lor copil, o surioară...

           Îşi îmbrăţişează soţia, o sărută şi iese din salon. Trebuie să se odihnească aude în spatele său fericitul tată.

            Noaptea... Complicaţii. O intervenţie chirugicală, încă una şi, femeia de numai 29 de ani, îşi părăseşte fetiţele. Delia are numai câteva ore, Silvia are păpuşi în jur şi privirile aţintite către uşa pe care nu va mai intra niciodată mama.
           
            Doctorii sunt ori muţi ori dau explicaţii ambigue. Se ascund în spatele uşilor închise şi aruncă praf în ochii familiei, încercând să-şi ascundă neglijenţa prin diagnostice ilare. Nu trebuie să fii medic ca să înţelegi că un purtător de halat alb care intră în operaţie fără a consulta rezultatele analizelor comite o culpă medicală. Halucinantă este şi explicaţia oferită Nu s-a comportat aşa cum mă aşteptam.
            Aştept, plin de interes, instituirea caselor de pariuri în incinta spitalelor. Medicii vor putea astfel să-şi verifice inspiraţia înaintea unei operaţii.

            Pentru stabilirea cauzelor, sunt chemaţi reprezentanţi de la Colegiul Medicilor (evident alţi medici). Verdictul este de poveste. Mama suferea de un sindrom extrem de rar iar decesul ar fi survenit indiferent dacă doctorul s-ar fi uitat sau nu în analize.

            Întrebare:  Cât de proastă este părerea dumneavoastră despre noi, oamenii simpli, încât încercaţi să ne luaţi în maniera Petre Ispirescu. Spuneţi, aşadar, că unui om care se îngrijeşte exemplar de sănătatea sa, cu o sarcină supravegheată atent de un medic curant, cu analize făcute, i-a fost scris, absurdşisimplu, să moară?
            Ce fel de medicină practicaţi domnilor?
            Fierbeţi ierburi în cazan şi practicaţi dansuri rituale în jurul cazanului înainte sau după o intervenţie chirugicală? Invocaţi spiritul bătrânului Hipocrate să deschidă pacientul în locul dumneavoastră?
            Dacă acestea sunt metodele pe care le învăţaţi în Universităţile din România, adică încrucişatul degetelor şi strânsul din buci, atunci chiar cred că femeia ar fi avut mai multe şanse dacă ar fi fost operată de propriul soţ pe masa din bucătărie.

            De ce toată lumea este îmbrăcată în negru? Întrebarea unui copil care începe să bănuiască...

            Au trecut şapte ani. Tatăl fetiţelor a pornit o luptă împotriva sistemului. Un drum lung şi anevoios. Omul şi-a scrâşnit durerea între măsele şi a păşit de fiecare dată mai departe. Îl admir din tot sufletul şi sunt alături de el.

            Şi totuşi ...

            Astăzi, 3 decembrie, s-a legalizat culpa medicală. Decizia ultimei instanţe de judecată, aceea definitivă şi irevocabilă, a fost de a achita medicul responsabil de moartea unui om.

            Îmi scot pălăria, mă înclin cu respect şi salut acest sistem. Vă doresc multă sănătate doamnă doctor, sper să puteţi trăi cu fapta pe care aţi comis-o, iar dumneavoastră, domnilor judecători, care aţi fost atât de prompţi şi nu aţi tergiversat situaţia decât... 7 ani, vă doresc să nu ajungeţi să fiţi trataţi de doctorul pe care tocmai l-aţi achitat.

            VREAU ALTĂ ROMÂNIE!

Flash-back

           Bucureştiul a fost înghiţit de ceaţă. O să ies mai târziu şi o să mă pierd cu totul în obscuritatea străzilor. Atent sau nu la detalii, o să-mi pironesc pupilele pe vreun trecător ori o să rămân blocat cu privirea în diagonala unei clădiri şi gândurile roi într-o cu totul altă direcţie.
          
           Din când în când vântul scormoneşte cenuşa timpurilor trecute. Pentru câteva clipe uit că este o dimensiune apusă şi zâmbesc.
          

joi, 2 decembrie 2010

Butterfly

           Ascult Yann Tiersen şi realizez că muzica lui are aceeaşi frecvenţă cu trăirile mele.
           Aş fi ipocrit dacă aş spune că înţeleg. Toate lucrurile par să aibă noimă doar privite singular. Fiecare etapă, fiecare episod poartă eticheta logicii, dar în momentul în care fac un pas în spate pentru a obţine o imagine de ansamblu asupra întregului se... rupe filmul.
           Mă simt ca în gară la Epureni (caută pe hartă), când îmi venea să dau cu telefonul mobil de pământ, în lipsa vreunei liniuţe la semnal.
           Exact asta se întâmplă. Cumva, destinul m-a expulzat la marginea civilizaţiei. Iată-mă, aşadar, obligat să trăiesc ca Robinson Crusoe.

           Într-adevăr fluturii sunt liberi, aşa că lasă-mă să zbor, nu mă strânge în pumn...

Time-out

           Predispus la a mă închide în mine însumi. Trăiesc o stare nevralgică de contorsionare a neuronilor într-un veritabil dans al ploii.
           Am obosit...

Definiţii definitorii

           Îmi aminteam zilele trecute de nişte lucruri. Aud tot mai des oameni vorbind a la mamaia (baba nu staţiunea). Folosesc termeni ori nefericit, ori într-o formă originală ,de provenienţă rurală adicătelea.
           O să ofer marelui public două exemple de termeni aruncaţi în discuţie direct din mucegăitele unghere ale unui creier odihnit.

          1. CHEC, checuri, s. n. Sort de prăjitură de origine englezească, preparată din aluat cu grăsime, stafide, rahat etc. și coaptă în forme. – Din engl. cake. (sursa dex 1998)
          
           Forma care mi-a oripilat simţul auditiv este, să bată tobele, să se stingă luminile...  cheg.

          2.  DOVLECÉL, dovlecei, s. m. Varietate de dovleac cu fructele comestibile, lunguiețe, aproape cilindrice; bostănel (Cucurbita pepo oblonga); p. restr. fructul acestei plante. – Dovleac + suf. -el. (sursa dex 1998)

          Varianta incorectă, transpusă persuasiv prin intermediul corzilor vocale de către purtătoarea de dop pentru esofag (altfel spus cap), este dovlegel.

          Acest articol nu are scop educativ. Pentru cei care ştiu deja să vorbească corect nu mi-e teamă, referitor la ceilalţi m-am convins că nu are sens să îţi consumi neuronii în speranţa că vei ilumina existenţele conduse de beznă profundă.

miercuri, 1 decembrie 2010

Decembrie

           S-a făcut frig afară. Pe stradă faci patinaj artistic, vântul bate ireal, cerul este furios şi aruncă din când în când lacrimi îngheţate pe pâmânt.

           Mi-e dor să stau ascuns în casa bunicilor mei, cu atitudinea pisoiului ataşat de sobă şi privirea aţintită la geamul aburit, prin care se disting fulgi mari, aşternându-se în grădiniţa din faţa casei. Clopoţeii săniilor zbârnâie pe uliţă. Luminiţe colorate stau aninate de crengile bradului. Mirosul de pâine făcută în casă îmi îmbată simţurile. Vinul roşu strălucind în pahar, dezgheaţă limba vecinului de la deal, venit să ne povestească vreun can-can.

           Totul pare un vis, pe care l-am avut de mult, într-o noapte de decembrie. O altă realitate, total neconformă cu ce trăiesc acum când am puncte de pus, conflicte de soluţionat, îmbrăţişări de oferit şi afară s-a făcut frig şi oamenii fac patinaj artistic pe stradă, bătuţi de vânt sub lacrimile îngheţate care curg din cer.