sâmbătă, 30 octombrie 2010

Sâmbătă seară

           Atmosferă liniştită. Prietenii, cafeaua, laptopul - aproape. 
         
           Mă urmăreşte o imagine. Îmi revine în retină obsedant. Un autobuz înţesat de oameni trecuţi de prima tinereţe, cu sacoşe în mâini, îmbrăcaţi modest, toţi cu privirile în podea. Sunt oamenii care îşi cară existenţa.

Lost

           De data asta e altfel. Nu plec nicăieri. Atunci... Atunci am plecat eu şi am simţit cum se rupe o bucată din mine.
          
           Am petrecut mult timp în gări, astfel încât au căpătat o însemnătate specială pentru mine. Acel amalgam de chipuri şi bagaje, acel mozaic sonor te umple, îţi atrage atenţia permanent.
         
           Trenul are întârziere, dar asta nu mai contează. Important este că pleacă... Pleacă şi se rupe o bucată din mine.

           Îmi sprijin cotul pe masa îngustă de la Mc. Prin faţa mea se vântură tot felul de oameni. Şase fix.

           La prima rază a dimineţii, cafeaua îmi şopteşte că e altfel, însă eu privesc mulţimea din gară şi simt cum se rupe o bucată din mine.
          
           Just a dream
        

vineri, 29 octombrie 2010

That's me in the corner!

           Apuc (din nou) chitara de grif, de data asta îmi vine s-o trântesc de perete, dar... mă calmez. Îmi plimb degetele (fine) de artist peste corzi. Sună prost, totul sună prost, inclusiv explicaţiile.
           Sunt un lup (singuratic), urlu dezacordat pe holul ăsta pustiu. Aşa e în fotbal. Uneori câştigi, alteori pierzi.
          
          

joi, 28 octombrie 2010

Portocale

           Bag sim-ul primit cadou în telefon. Îl deschid, introduc pe site datele mele personale(!) şi aştept să mă bucur de minutele "gârlă" din ofertă. Primesc mesajul de confirmare şi apelez...
           A doua zi dimineaţă iniţiez un apel - stupoare! "Contul tău a fost blocat!"
           Simt că mă transform într-un semn de întrebare, aşa că apelez la relaţii clienţi, de pe alt telefon pentru că mie îmi blocaseră până şi acest serviciu, mă recomand şi întreb de ce. O tanti cu aspect de robot telefonic, fără vreo inflexiune în voce, îmi răspunde franc că "a fost decizia firmei". Am vizualizat atunci "firma", ca pe un tip gras, cu nasul mare şi ochii mici, care mi-a invidiat criza de entuziasm simţită cu o seară înainte.
           Acum sim-ul este deblocat, aş suna să întreb de ce mi l-au deblocat, dar tare mă tem că o să primesc, de data asta de la un tip cu voce constipată, acelaşi răspuns: "A fost decizia firmei".
           Sau poate dau de o persoană sinceră, cu timbru uman, care să-mi spună: "Pentru că putem!"

5.00

           Senzaţie de lucruri lăsate neterminate. Mă simt copleşit. Nu mai ştiu cum să reacţionez.

           O să fie bine!

miercuri, 27 octombrie 2010

Mulţumesc

           Sunt momente din astea, când tinerii artişti cântă la capătul holului, uşile scârţâie funebru, iar în mine vâltoresc capete de furie nebună. Momente în care...
           M-a oprit cineva la timp. Mă pregăteam să aplic un călcâi pe figura celor care aruncă sistematic cu noroi în mine. Cred că o să mă limitez la a zâmbi.
           Da, zâmbesc la vederea atâtor destine ciuruite de mediocritate. O să mă mulţumesc cu faptul de  a pune punct unor prietenii. Prietenii bolnave, care picură otravă, şi amărăsc. Asta mă ajută, pe de altă parte, să îi apreciez pe cei care într-adevăr merită.
          
Le mulţumesc şi unora şi altora.

luni, 25 octombrie 2010

Zâmbeşte frumos

           Lumina îşi face loc pe fereastră. Încep să se audă şi zgomotele dimineţii: un deşteptător la vecinul de deasupra, două claxoane, un camion, voci...
            Pe piept simt o apăsare dulce. Conştientizez şi încep să-mi amintesc. Am uitat cât de frumos este. Apăsarea respiră uşor, îi netezesc o şuviţă pe frunte şi apoi o sărut în creştet. Mijeşte un ochi somnoros, apoi pe celălalt, şi zâmbeşte.
           Dinaintea mea se înfăţişează un întreg univers, scăldat în lumina şi feeria începutului.
           Deschid ochii şi încep să conştientizez zgomotele dimineţii: un deşteptător la vecinul de deasupra, două claxoane, un camion, voci...

duminică, 24 octombrie 2010

Mornin'

           Am învăţat lucruri de pe urma acestei nopţi albe. În primul rând că vei pierde ziua următoare. În al doilea rând că vei căpăta fără îndoială o melancolie usturătoare de la primele raze de lumină...

           Şi totuşi există leac! 

sâmbătă, 23 octombrie 2010

High...Life

           Viaţa asta pute, dom'le! Toate merg prost! Femeile umblă după lovele, norocu' îi pândeşte numai pe ăia care sunt deja bazaţi, iar mie... mie'mi merge prost! Noroc că am lângă mine tovarăşii ăştia adevăraţi! Ăştia care nu mă lasă la greu! Ehe!
           Beau o bere direct din bidon, căci necazul meu are proporţii mitice şi soluţii mioritice. Părerile de rău parcă îşi mai pierd din consistenţă în momentul în care trec la vin roşu, alb, sec, dulce, demidulce etc. Ar merge şi o vodcă! U-ha! Să trăim băieţi! Să trăim şi să le dăm dracu' de necazuri!
         
           A apărut ţigara... Fumul paralizează realitatea. Creează o breşă prin care eu mă strecor către un univers al meu, în care eu sunt cel mai puternic, cel mai mare, cel mai bun. Toată lumea e a mea, fraierilor! Mihăiţă Boss aici şi soluţia pe care o cunoaşteţi. Mi-e somn! Sunt cel mai puternic! E biiineee!...

          După câteva ore mă întorc la realitatea cealaltă, a tuturor. Da', frate! Toate merg prost! Femeile umblă după lovele, norocu' îi pândeşte numai pe ăia bazaţi, iar mie... mie'mi merge tare prost!

          Aşadar, ce-mi rămâne de făcut?
         Să vegetez la umbra prostiei mele până data viitoare - când mă întâlnesc cu prietenii mei să fim... high...

vineri, 22 octombrie 2010

Struggle

           Îmi răscoleşte fiinţa, îmi ameţeşte gândurile, îmi îmbată simţurile şi apoi mă părăseşte într-o baltă a inerţiei...

                                                                        Just a night

K.O.

           Mă scutur după fiecare lovitură primită în plex. Respiraţia mi se opreşte pentru fracţiuni de secundă, timp în care mi se derulează capitole din viaţă prin faţa ochilor. Marginea ringului se apropie şi se depărtează, podeaua mi se pare din ce în ce mai mult o soluţie rezonabilă. Sângele mi-a acoperit pometele stâng şi arcada dreaptă. Nu mai pot să ţin garda sus, loviturile vin, regulat, una după alta. Ritmicitatea mă ucide încet, încet...
         
          Ridic privirea din pământ. Urc cele trei trepte cu paşi siguri. Sunt motivat. Motivat şi împăcat. Urmează o altă repriză din marele meu meci. Viaţa mă aşteaptă în ring cu braţele deschise şi pumnii strânşi.
          Mă scutură un fior. Aud gongul...

A apus

           Deschid cu puls crescut televizorul, îmi caut o poziţie confortabilă din care să pot totuşi să zbier la goluri. Comentatorul enumeră jucătorii celor două echipe, în locul lui Apostol e Anghelov, iar în faţă a apărut Surdu pentru plus de viteză, e bine!
           A început. De Tănase aud după vreun sfert de oră, Nicoliţă aleargă ca de obicei, mult şi fără sens, iar Surdu - veşnic neinspirat.
          Constat trist că nu văd fotbal, ci o sforţare inutilă de a mima un sport. Un sport pentru care trebuie să ai chemare. Un sport căruia trebuie să te dedici, pentru care trebuie să faci sacrificii. Asta nu pricepe Tănase, asta nu ai cum să-i explici lui Ricardo, nici măcar în portugheză. Nu poţi juca doar şaizeci de minute când o partidă are nouăzeci. Nu văd la nici un jucător plăcere, nu se vede niciun fel de comunicare. Nu există echipă - nu există fotbal!
          Mi-e dor de inventivitatea lui Hagi, de răutatea lui Lăcătuş, de nebunia lui Adrian Ilie, m-am săturat de fiţele lui Mutu, de gagicile lui Tănase, de freza lui Bogdan Stancu, vreau idoli pe teren, nu păpuşi de cârpă! Vreau să fiu fascinat, aşa cum eram de pasele lui Dorinel Munteanu, de statura lui Bogdan Stelea, de travaliul lui Dan Petrescu şi mi-e dor de mândria pe care o simţeam atunci când România însemna ceva în fotbal.
       
          Îmi aduc aminte acum de ultimul rezultat răsunător înregistrat de Steaua în Europa. Calificarea din Cupa UEFA în urma meciului cu Valencia.
Prin comparaţie - Steaua a apus!

joi, 21 octombrie 2010

All-In

           În sfârşit o zi frumoasă! Soarele instigă la zâmbete. Zâmbete eliberatoare... Soo, you know what to do!

miercuri, 20 octombrie 2010

?

           Doi naufragiaţi pe un preş, în capătul holului. Stau înşiraţi pe nişte perne, fără scaune. Au în braţe laptop-uri, niciun cufăr.

marți, 19 octombrie 2010

Resemnat

           Nu mai am forţă să reacţionez. Totul este cu siguranţă o glumă proastă. Nişte piese de puzzle amestecate de un copil răutacios, iar noi, legaţi la ochi, mustind a neputinţă, zădărnicim în tentativa de a găsi piesele care ne completează. Totul ar trebui să fie simplu, frumos... Totul ar trebui să fie bucurie... Ar trebui...

luni, 18 octombrie 2010

Interviu

Pentru început, ce faci acum, în acest moment?
Răspund întrebărilor cretine adresate persoanei mele de către eu.

Ai un simţ al umorului foarte ciudat. De unde îl moşteneşti?
Din viaţă. Viaţa are un ciudat simţ al umorului. Mă pune în nişte situaţii extrem de interesante la care    trebuie să fac faţă. Până acum n-am găsit altă cale decât umorul acesta... ciudat.

Dacă povestea cu reîncarnarea este adevărată, în ce animal ai vrea să te reîncarnezi?
În niciun caz într-o pisică. Îmi doresc să nu mă reîncarnez. Îmi ajunge condiţia de om.

De multe ori laşi impresia unei stări depresive. Cum comentezi?
Faptul că mă las uneori copleşit de evenimentele care se petrec în jurul meu, nu înseamnă neapărat că sunt în prag de depresie. Mă odihnesc doar. E greu să iei totul în piept. Mai trebuie să-ţi iei câte o pauză. Pauzele lungi şi dese - cheia marilor succese!

Ce iubeşti?
Oamenii, lumina, zilele frumoase, liniştea, Moldova şi sentimentul de împăcare cu mine însumi, când îl am. 

Ce urăşti?
Lichelele, expresia "nu ştiu", femeile bete, durerile de spate şi mizeria.

De ce teatru?
Pentru că mă face să mă simt liber fără să fiu nevoit să ucid şase miliarde de oameni.

Planuri de viitor?
Am.

Ce planuri de viitor ai?
Primul plan şi al doilea plan. Acum lucrez la cel de-al treilea.

Unde te vezi peste zece ani?
Unde trebuie să mă uit?

Să înţeleg că nu îţi face plăcere această conversaţie?
Înţelegi ce vrei.

Atunci ce îţi place să faci?
Să respir.

Hobby-uri?
Fizica cuantică şi hidromecanica. De biochimie m-am lăsat.

Cu cine ţii?
Cu cine câştigă.

Ai vreun vis?
În fiecare noapte. Se face că sunt pe malul unui lac şi împuşc un câine bătrân. Îi curm suferinţa. Mi se pare gestul suprem de devotament.

Filmul tău preferat?
Anything else, regia Woody Allen.

Cartea preferată?
Groapa, Eugen Barbu.

Vrei să-mi adresezi vreo întrebare?
Glumeşti? Asta fac acum.

Ţi se pare stupid?
Următoarea întrebare.

De ce bat clopotele Mitică?
Pentru că pot.

Ce înţelegi prin relaţie?
Este compromisul făcut de două persoane atunci când se vor.

Ai regrete?
Ştii bine că da.

O să mă opresc aici. Îţi mulţumesc!
Cu plăcere! Crezi că este cazul să sun la spital? Tocmai mi-am luat singur un interviu.

Nu cred că este ceva neobişnuit. Faci asta în fiecare zi doar că astăzi ai făcut-o conştient. Cred că umorul tău ciudat este de vină.
Probabil...

duminică, 17 octombrie 2010

Punct!

           Se scurg prin streşini lacrimile lui Dumnezeu.

joi, 14 octombrie 2010

Îmbrăţişare dulce

           Pleoapele mele vor să se sărute. Se ating şi se topesc în îmbrăţişare. E atât de dulce senzaţia. O căldură plăcută îmi cuprinde tot corpul şi mă predau. Mă las purtat şi dezmierdat de...

           "Domn' profesor eu ies la o ţigară, mai am schiţele de final"
           
           Deschid speriat ochii şi întorc capul. Nu m-a observat nimeni. Proful explică ceva unei colege. Doamne dacă am... scos sunete?!? Panica îmi cuprinde întreaga fiinţă! Privesc înaintea mea şi-mi aduc aminte ce făceam. În agenda deschisă mă aşteaptă un decupaj. Propoziţiile se succed frumos, schiţele, explicaţiile şi... nişte bârcâituri suspecte. Oare ce am scris aici? În mod clar am adormit scriind. Însă dacă cumva m-a trăznit inspiraţia în timpul ăsta a fost în zadar. Hieroglifele sunt banale semne din abecedar pe lângă caracterele de origine păgână pe care le-am înşirat eu aici. În regulă! Să reiau fraza. Am uitat ce vroiam să spun... Of!
          Promit solemn să nu mai pierd aiurea nopţile şi să mă odihnesc! Bineînţeles că o să mă preocup de asta îndeaproape, imediat ce... pleoapele mele care se doresc cu o pasiune incredibilă se ating. Se sărută prelung. Se topesc într-o îmbrăţişare frenetică. E atât de dulce senzaţia...

miercuri, 13 octombrie 2010

Una, două, gata. Ţi-am dat cu lopata!

           Mi-am luat laptopul ăla pe care îl folosesc când scriu pentru cealaltă. E cumpărat din banii mei, acu' şapte luni, două săptămâni şi vreo nouă ore,  de la târgul IT din Cucuieţii de Jos. Pe celălalt mi l-a cumpărat Mărioara la aniversarea noastră de patru zile. De pe el scriu doar când mi-e dor să fiu analfabet şi cocalar. Înainte de a începe articolul mă dau cu parfum Armani cumpărat de un tovarăş din Italia - un euro baxul. Super-afacere!
          Pe Ileana o văzui în seara asta coborând din tractorul lui Nelu. Ţanţoşă cobora ea din autoutilitară cu poşeta aia bună sub braţ, un zâmbet arborat pe figură şi o ţigară cu filtru între buzele rujate ca la nunta lui Petrache. Era sexy! N-am înţeles ce făcea ea la Nelu în tractor, dar nu mă preocupă aspectul ăsta. Să-ţi pui problema fidelităţii unei femei este o utopie. Mai degrabă mă apuc de numărat micii împărţiţi în campania electorală,  fapt ce reprezintă de asemenea o operaţiune lipsită de sens. 
          Mărioara nu ştie de Ileana şi nici Nelu nu cred că ştie de mine precum nici vicele din Zorleni nu-l cunoaşte pe secretarul comunităţii congoleze din Sibiu. Dar asta nu priveşte pe nimeni, eu le iubesc atât pe Mărioara cât şi pe Ileana.

          Şi pentru că în tinereţe cochetam discret cu meseria de digei, dedic această melodie pentru cine ştie că nu contează ce simţi, contează să-ţi demonstrezi că încă poţi şi n-are rost să-ţi pui problema că ceea ce îţi iese din gură nu se duce pe canalizare la fel ca în cazul produselor rezultate prin sforţări metafizice. 

luni, 11 octombrie 2010

Amicul Y

           Amicul Y e semi-împrăştiat în gesturi. Vine cu două căni într-o mână şi una în cealaltă mână. Hop! Era să le scape pe toate trei. Le aşează delicat cu sunet de porţelan buşit de masă... Cănile sunt în siguranţă. Întind mâna, o apropii pe a mea de gură. Simt un damf. Nu-mi vine să cred că vine din cană aşa că întorc puţin capul lateral stânga. Probabil de la baie... Curaj! Sorb fără zgomot aşa cum este indicat să bei cafea în societate. Simt brusc o înţepătură în ureche şi parcă s-a întunecat în cameră. S-a ars becul?! Ceilalţi nu par să aibă nici un fel de reacţie. Nici un şoc. Sau poate nu mă uit eu bine! De ce maşina de spălat a ajuns pe tavan? Şi ce caută patul in dreptul ferestrei? Şifonierul a obosit şi s-a aplecat să se lege la şireturi...
       Amice sigur ai nimerit cutia de cafea?
           Întrebarea rămâne suspendată în "norii de la Cornul Caprii". Îmi simt pleoapele din ce în ce mai grele. Mâna îmi cade pe lângă corp. Mi-e somn şi visez un titlu... "Ştire de ultimă oră: Aseară trei tineri s-au otrăvit... accidental..."
           Cotul Amicului Y mă trezeşte. "Mai bei cafeaua aia sau ce dracu' faci?" Pupilele mi se dilată a spaimă... Ies în goană din casă sub privirile inocente ale Amicului Y... 

           Morala: Încercaţi pe cât posibil să reduceţi consumul zilnic de cofeină şi, bineînţeles, nu depozitaţi recipientele ce conţin detergenţi împreună cu produsele destinate uzului alimentar!

Negru

           Savurez plin de încredere o cafea tare făcută de fratele S. Stăm înşiraţi prin cameră, trei persoane. Vorbim şi observăm timpul... trecerea clipelor. Privesc pierdut spre un dulap cocoţat în hol cu mari eforturi, dar asta e o altă poveste... Perdeaua neagră acoperă un întuneric de sticlă care a cuprins cartierul, oraşul şi pe mine... Mi-e dor!

Deschide-ţi gura (...) şi lasă-mă să-ţi mai sărut nu gura, ci răspunsul mut!
Romanţa răspunsului mut - Ion Minulescu

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Zugrav

           Morman de lucruri în capătul holului. Mă uit aşa, într-o părere, la ele şi mă gândesc cât de amestecat sunt eu, căci mozaicul ăsta care populează un banal capăt de hol ilustrează perfect vria gândurilor din biata mea cutie craniană. Tot timpul nu fac altceva decât să aşez lucrurile în sertare frumos, dar totul se năruieşte într-o zi, când se întâmplă să fiu în întârziere. Exact acele cincisprezece minute de grabă strică toată orânduirea... Ca în viaţă. E de ajuns o privire ca să-ţi simţi dată peste cap toată liniştea ta interioară. Ce faci atunci? Te pui să faci curăţenie în urma potopului... Iei fiecare obiect din mormanul de gânduri, îl analizezi şi îl pui la locul lui.
                                Unde o fi locul ei?

joi, 7 octombrie 2010

Jurnal

           Am patru ani; intru în casă iar mama îmi spune: "Astăzi e ziua ta!". Tata scoate din frigider un tort de ciocolată şi începe să-mi cânte la mulţi ani. Cântă şi mama...
        *
           Prima zi de şcoală. Mă ţin de mâna mamei şi încep să plâng în momentul în care mă aşez în bancă. Ştiu că va pleca, vreau să merg cu ea acasă, dar îmi este ruşine să mă ridic şi s-o rup la fugă. Alţi copii se agaţă de fustele mamelor. Eu plâng şi îmi şterg obrajii cu mâneca bleumarin a uniformei...
        *
           Ţin ochii închişi, dar toată fiinţa mea începe să vadă. Buzele mele şi buzele ei se ating timide. Prima iubire...
        *
           Am uitat de ce toată lumea din jurul meu este serioasă şi de ce toate privirile pe care le întâlnesc sticlesc a lacrimă. Văd o fetiţă care se joacă în legea ei şi-mi amintesc de ce... E prea mică, dar îşi va da seama. Ochii mei încep să sticlească...
        *
           Se deschide o cortină. Mă sufoc. Urechile îmi vâjâie. Mă mişc din inerţie. Vorbesc, dar nu înţeleg ce spun. Privesc în sală şi abia atunci realizez ce se întâmplă. Aplauze...
        *
           Parcurg liniştit un drum care-mi va deveni foarte cunoscut. Case vechi, garduri putrezite. La intrarea în clădirea roşiatică un grup de tineri. Mă strecor printre ei şi îmi arunc ochii pe listă... admis...
        *
           O ţin în braţe şi mă simt bine. Buclele ei îmi acoperă obrazul. Îmi şopteşte că îi sunt drag...  



            ...



           Deschid fereastra larg şi adulmec aerul rece. Cerul tace... nu scoate o vorbă. La fel şi copacii care delimitează trist o alee îngustă. Totul doarme.

marți, 5 octombrie 2010

Socoteli încheiate

           Singurătatea loveşte ca un ciocan în fruntea celui care crede că va reuşi să calce viaţa pe cap! (expresie nonică)

           Sunt intrigat de lipsa de coerenţă din acţiunile unora şi simt un început de compasiune pentru un anumit suflet care, probabil, va suferi. Am întâlnit oameni transparenţi şi hotărâţi, dar şi oameni care îşi ascundeau laşitatea şi lipsa de caracter în spatele expresiei nu ştiu... Am învăţat să îi iau ca atare, pe unii să îi ţin aproape, altora să le facilitez tranzitul pe lângă viaţa mea. Toţi ne punem amprenta pe cei din jurul nostru fie că vrem fie că nu. Totuşi, este frumos să nu bagi plugul în sufletul cuiva şi să tragi brazde după bunul plac. Până la urmă chiar există o lege a compensaţiei aşa că...

           Nu-ţi bate joc de el... Îţi vei da seama că, de fapt, îţi baţi joc de tine. Se vor vindeca şi rănile lui, va trece mai departe, dar tu vei rămâne să contabilizezi bărbaţii care au trecut prin tine... Iar calculul ăsta îl vei face singură...

Start

           A început şcoala şi vreau să îmbrăţişez a patra oară pe cineva   

             >:D<


duminică, 3 octombrie 2010

Pescar

Aştept tăcut să prind ceva.
Mai vine-un val grăbit la mal,
Iar undiţa în mâna mea
Se zbate...

Mă răsucesc, privesc la ceas.
E prea devreme?!? Prea târziu?!?
Poate că-n urmă a rămas.
Nu pot să ştiu...

Ce rece-i prundul, liniştit,
Îmi zic aşa în sinea mea,
 Şi vântul parcă s-a oprit
În asfinţit…

Lansez pe baltă în răstimp.
Deja am prins un crap sau doi,
Nu mai îmi pas-acum de timp,
De vânt sau ploi...

vineri, 1 octombrie 2010

Dulăpior de catifea

           "2 scânduri şi un cui, asta e averea omuluiiii" ... Îmi răsună obsesiv în creier.
           Încerc să fac haz de necaz în timp ce masivul şifonier îmi striveşte degetele fine de artist. În această adunare blestemată de scânduri au loc, lejer, bunurile tuturor studenţilor din cămin, dar viitoarele posesoare, în număr de două, îşi manifestă inocent îngrijorarea: "Ne vor încăpea lucrurile în el?". Forţez un zâmbet politicos, în timp ce tovarăşii mei de caznă - un student de la film şi un tip suspect pe care l-am racolat de pe hol, transpiră de parcă ar da casting pentru "Hercule".
           Trei etaje am împins-tras-ridicat-răsucit pe scările incomode, încercând să evităm obiectele aninate de balustradă. Părea o reprezentaţie de circ: doi clovni care se chinuie să-l păcălească pe al treilea să ia elefantul în spate şi apoi să dea o tură de arenă sărind într-un picior...
           Înainte de a leşina cu sicriul lui Tutankhamon în spinare m-a fulgerat un gând "Oare voi mai avea copii?"

           Morala: Un "dulăpior" nu pare niciodată ceea ce este... :)

Step by step

           Ne-am întâlnit în seara asta şi am petrecut-o la fel ca în anul întâi, în aceeaşi componenţă: noi, paharele de bere, muzica, meciul şi, special astăzi, senzaţia ciudată că timpul scurs de atunci nu mai e... Nu-l pot identifica prin intermediul amintirilor. Ce am făcut eu tot timpul ăsta?
           Am fost colegi de cămin, diferiţi ca structură, alte pasiuni, alte obiceiuri, un vis comun - teatrul şi entuziasmul caracteristic noilor începuturi. Probabil entuziasmul ne-a reunit şi în seara asta. Drumurile ni s-au despărţit rapid, am fost înghiţiţi de alte grupuri, fiecare atras de propriul miraj.... Ne-am schimbat mult în aceşti ani, dar seara asta a păşit peste timp. L-a suspendat...

           Mă simt ca în faţa unei fotografii vechi... de familie...