miercuri, 29 septembrie 2010

Pastel

           Dimineaţa e frig. Simţi cum vântul îţi scormoneşte hainele vrând să ajungă până la fiinţa ta. Soarele (când se arată) e sărac în raze şi gata să se ascundă în spatele perdelelor; din punctul ăsta de vedere seamănă perfect cu bătrânii de la ţară care îşi pândesc vecinii din dosul gardurilor. Apare când şi când mai mult ca să-ţi amintească de faptul că el există, dar nu are chef azi...
           Peisajul capătă aspectul tablourilor lui Cezanne; mici motoare umane se străduiesc să ofere un strop de dinamică - paşi rătăciţi între bălţile trotuarului. Se întunecă din ce în ce mai devreme, totul pare să instige la adormire. Te cuprinde o amorţeală caracteristică bolii, care îţi încetineşte funcţiile vitale, mici răbufniri ale ego-ului răzbat din când în când fără a pune o amprentă puternică asupra desfăşurării evenimentelor. Totul vine de la sine...
          Noaptea se aud doar câinii. Şi gândurile ţi le auzi, sunt puternice, gata să-ţi spargă timpanele. Aproape că te copleşesc...
          Întunericul e compact toamna. Niciodată nu mai ai parte de o noapte atât de neagră...

         "În toamna aceea, Ioana Maria, am trăit cele mai triste seri din viaţa mea..."
                                                           Geo Bogza - Ioana Maria

Plouă

           Mi-am transmis melancolia în atmosferă.

marți, 28 septembrie 2010

Zbor

            Pervazul este murdar, îmi sprijin absent coatele pe suprafaţa lui şi-mi arunc ochii în stradă. O frunză se desprinde din copacul ce sprijină blocul de vizavi şi îşi târâie plictisită existenţa până pe trotuar. Acest zbor este reprezentarea unică a libertăţii, aşa cum poate fi ea percepută la nivelul unei frunze. Un pantof calcă foarte aproape, cât pe ce să strivească obiectivul ochilor mei. Pantoful şi perechea lui se pierd în asfaltul încins iar frunza tresaltă într-o adiere timidă de vânt. Un ultim salt al bucuriei...
            Oamenii se strâng în cercuri... Fac roată... Hora se joacă în cerc... Hora este o expresie a veseliei... De pe ce trunchi de copac m-am desprins eu?
           

Reflexivitatea vişinului

           Suntem maşinării complexe, maşinării greoaie... Ne urnim cu un aer ce inspiră somnolenţă, dar încercam cu disperare să menţinem nişte aparenţe...
            Întocmim strategii, liste, planuri. Cui folosesc toate astea?!? Toţi uzitează expresia "Să jucăm cu carţile pe faţă!"... Care cărţi?
           Totul se virtualizează, ne ascundem în spatele click-urilor, în spatele bip-urilor şi ne repetăm obsedant că suntem puternici. Nu suntem puternici! Nu ştim ce vrem! Suntem slabi în faţa intemperiilor din orice natură...
           Eu însumi spun "Totul este la îndemâna ta!" - o mare minciună!!!
           Eu depind, tu depinzi, noi depindem... Nu-i aşa că n-are sens să fac o listă?
           Suntem nişte maşinării complexe, greoaie şi depindem...

                         Te iubesc. Mă iubeşti. Ne iubim.
                                                          Oare?

luni, 27 septembrie 2010

Toamnă


E după-amiaza cea mai lungă,
Când poţi să vezi cum trece clipa.
Alunecă încet pe dungă
Şi-apoi o şterge, lipa-lipa...
Te-ncrunţi la norii de pe cer
Sau mergi alene prin grădini,
Nu poţi să ştii prin ce mister
În jur nu vezi nici flori nici spini...
Nici capul nu-l întorci pe stradă
După vreun om, ce ţi-a părut
Că-i cunoscut şi, alandala,
Continui mersul în trecut...
N-ai vrea nimic şi totuşi ceri.
Cu pasul calm şi regulat,
Te-ndrepţi uşor spre nicăieri
Unde cândva te-ai bucurat...

duminică, 26 septembrie 2010

What you gonna do if your blog look's blue?

           Grasul din piesa lui Mrozek - "În largul mării", are o replică absolut genială şi anume Mie îmi plac situaţiile clare! În consecinţă, dacă blogul arată "blue" atunci să-i dăm un var proaspăt... :p...
          
           Mă uit într-o părere la cărţile de pe masă şi îmi dau seama cât de puţine lucruri ştiu! Sunt melancolic, asta da, dar melancolia (blue-ul pe numele său de cod) vine din faptul că avem atât de puţin timp... Şi îl risipim în lucruri absolut stupide...

              Aşadar răspunsul ... Nothing...

                                                                   listen to this
                                                                       
                    


     

Tren

           Pe înserat un tren aleargă de nebun
           Pe şine albe, mute - mecanice cărări...
           Şi de la coada lui, cuminte, în capăt de vagon
           Privesc prin geam un câmp minat de întrebări



           Şi-o zare ce se-ncheie târziu în depărtări,
           În triste luminiţe cu iz de cloroform,
           Ce cresc şi scad continuu de parcă-s lumânări,
           Mă-ndeamnă în surdină să tac şi să adorm....

sâmbătă, 25 septembrie 2010

First sight

              A venit singură pe banca unde stăteam cu gândurile mele şi mi-a cerut afecţiune printr-un gest atât de simplu şi de firesc: prezenţa ei... Am mângâiat-o, am ţinut-o în braţe, i-am vorbit şi mi-a răspuns... A tors... M-a privit în ochi, dar nu m-a întrebat nimic... Se mulţumea să scoată sunetul acela monoton şi liniştit...
           
          *  Mi-a spus cineva odată (urmare a faptului ca se luau toţi maidanezii după mine pe stradă) că mă iubesc animalele... Nu cred... Unii mă latră, alţii se lipesc de mine... Ca oamenii... *
    
             Nu ne-am luat rămas-bun, m-am ridicat şi am plecat. Ea a pornit în cealaltă direcţie... Cea mai elegantă despărţire din viaţa mea... O să ne mai întâlnim... Probabil...

vineri, 24 septembrie 2010

Aer

           Mă simt uşor, plutind într-o lume frumoasă, plină de oameni buni, oameni frumoşi... Mă simt bine, împlinit... Totul este exact aşa cum trebuie să fie... Totul este perfect... Cei din jurul meu îmi zâmbesc, îi iau în braţe, sunt fericit... Sentimentele frumoase care izvorăsc din suflete inundă tot universul... Copiii aleargă voioşi, un bătrânel cântă la muzicuţă, un tată îşi ia copilul în braţe, copilul - un soare... Doi tineri se ţin de mână... Proiecţia lor se pierde în linia orizontului... Valurile mării se desfac în cristale la mal, umezindu-mi gleznele... Briza îmi alintă umerii, degetele, faţa... Vântul adie atât de uşor printre ramurile verzi, crude ale pădurii... Iubirea ţâşneşte din fiecare fir de iarbă, din fiecare picătură de apă prelinsă din stâncă, din fiecare zâmbet oferit celui de lângă tine... Respir...

Adiere

           E cald şi linişte deplină
           Şi n-a trecut niciun poştaş,
          Cu şapca-n cap, cu geanta plină,
          Pe strada pietruită din oraş...

       stand by me

Light...

 "Ce ciudat este sufletul omului..."

                                      Domnişoara Nastasia - George Mihail Zamfirescu

joi, 23 septembrie 2010

Atenţie!

           Televizorul, radio-ul şi mâncarea de la fast-food dăunează grav sănătăţii!!!

           Nu înţeleg drogurile. Nu-i înţeleg pe cei care fumează/injectează/prizează, se tăvălesc într-o inconştienţă care inspiră milă şi apoi nu fac altceva decât s-o ia de la capăt...
           Nu înţeleg calupurile publicitatare interminabile. Nu am probleme cu stomacul, deci nu stau în baie trei sferturi de oră, în consecinţă aş prefera să nu-mi arunc televizorul pe geam...
           Nu-i înţeleg pe tinerii care sunt adepţii look-urilor rock/emo/punk etc... Vrei să atragi atenţia? De ce?
           Nu înţeleg fotbalul românesc! Este un sport în care 22 de oameni aleargă după o minge cu scopul de a o introduce în poartă... Bun!... Asta am prins... Dar să-mi explice cineva (dacă poate) partida Steaua Bucureşti  vs. Unirea Urziceni...
           Vrei în continuare să atragi atenţia deşi nu poţi să oferi un motiv plauzibil?... Încearcă să mă uimeşti prin cunoştinţe, nu prin culoarea părului... Foloseşte-ţi capul, nu-l păstra doar pentru funcţia de "dop pentru esofag"... E păcat!...

           Nu înţeleg multe lucruri... Unele vor rămâne pentru totdeauna o enigmă, dar nu mă deranjează...


                                                                    O să fie bine!

miercuri, 22 septembrie 2010

Întâlnirea din...tre blocuri

           Stăm aşezaţi pe bancă sau sprijiniţi de gardul ruginit... Habar n-am când s-a făcut linişte... De ce oare nu mai spune nimeni nimic?
           Prin clasa a noua am început să umblăm, să ne întâlnim seara, să ne vizualizăm fiecare în sinea noastră ca şi băieţi de cartier... Era la modă hip-hop-ul... Pierdeam vremea, socializam, vorbeam despre jocuri video, şcoală, fete... Bârfeam cartierul... Mai ieşea câte un nene noaptea să zbiere la noi să plecăm dracului acasă, pentru că altfel cheamă poliţia... Atunci eram bad boys... "Cheamă Poliţia... Mă doare-n c*r!". Râdeam de ispravă, dar în maxim zece minute ni se făcea somn şi ne căram...
           Când unul dintre noi îşi făcea o prietenă, ceilalţi începeau să-l vadă ca pe un trădător... Era scos brusc din calcule. Nu mai era sunat ori de câte ori ceilalţi se întâlneau, nu mai era tratat ca şi parte egală în gaşcă, era marginalizat... Asta dura până când aventura dezertorului lua sfârşit. Din acel moment îşi relua locul, cu drepturi depline...
           Vara plecam la plajă, la fotbal, sau la plimbare împreună... Ne strângeam de prin casă cu telefoane nenumărate... Şi ne întorceam istoviţi la locul nostru, între blocuri... Aici, la banca pe care stăteam noaptea şi ne povesteam unii altora începuturile... Cum si ce făcusem!... Cu cine...
           În timpul şcolii, aici ne întâlneam imediat după ce terminam orele şi la ore tot de aici plecam...
           Ne-am maturizat împreună... Cunoaştem atâtea lucruri unii despre ceilalţi... E un sentiment plăcut de oglindire, de raportare la un sistem sigur de referinţă, în care ai încredere... Sunt prietenii tăi! Oamenii între care ai crescut...
           Şi totuşi de ce oare nu mai spune nimeni nimic?!?... Habar n-am de când s-a făcut linişte... Stăm aşezaţi pe bancă sau sprijiniţi de gardul ruginit... 
                                     

        Ne-am întâlnit prima oară aici, între blocuri...

marți, 21 septembrie 2010

Teatru

       ***    "Click, Cancan, Libertatea avem... Click, Cancan, Libertatea..." Aceste cuvinte rostite de către un nene solarizat bine mi-au atras atenţia... Abia reuşisem să mă strecor în compartimentul meu pe lângă cele trei cucoane care aveau locuri probabil într-un alt tren dacă nu cel puţin la cinci vagoane mai încolo, am făcut abstracţie de insul care servea drept suport pentru o doză de bere, postat delicat în poziţie de somn pe una dintre banchete, mi-am pus geanta în spaţiul predestinat şi exact înainte să mă aşez, bucuros că-mi luasem de-o grijă mă ia pe sus vânzătorul de ziare. Ce n-am înţeles eu este cum oare reuşesc oamenii aceştia să perceapă "Ce alte ziare mai ai?" când tu îi spui cât poţi de amabil "Nu, mulţumesc!"?... Când în sfârşit m-a iertat nenea cu ziarele de prezenţa lui mai mult decât suplimentară, îmi arunc ochii pe geam şi văd o tanti cu un teanc de şerveţele - "Treeeii la un leuuu... Treii la un leuuuu..."... Picăturile de transpiraţie încep să se ivească timide pe fruntea mea... Tipul de vizavi, cu o figură care ar putea servi drept definiţie cuvântului "buhăit" a sorbit plin de eleganţă restul de licoare şi acum mă priveşte cu un aer ce trădează o tentativă de comunicare... Trenul s-a pus în mişcare... Reuşesc cu eroism să evit privirile tipului pe care cheful de vorbă îl trece tot mai tare... "Bere rece, sucuri, apă minerală aveeem!" este expresia care colorează în momentele următoare fundalul sonor al coridorului... Simt că-mi vine să urlu... Bomboana de pe tort, se aude un telefon -  soneria, evident, o manea meseriaşă...
          Îmi amintesc cât de supărat am fost odată când am pierdut un tren... Acum, după această experienţă, mă felicit că l-am pierdut...    ***



 Teatru

Actori. Bărbaţi, femei,
Jucăm pe scena vieţii.
Jucăm timid pe mii de lei,
La limita tristeţii...

Jucăm şi zi, jucăm şi noapte
Aceeaşi ipostază,
Fără subtext şi doar în şoapte,
Bolnavi în metastază...

Fără regizor şi sufleur
Jucăm în scena goală,
Pustie şi fără decor.
Jucăm ca să nu moară...

Textul e prost, şi toţi o ştim!
E searbăd şi banal,
Dar îl jucăm, fără să fim
Geniali, pân-la final...


sâmbătă, 18 septembrie 2010

Fum de ţigară

              Am ajuns în curte pe la ora 13 şi ceva... Inima îmi bătea cu putere, dar asta, contrar tuturor aşteptărilor îmi dădea curaj, îmi dădea încredere... Poate prea multă încredere. Mă simţeam în stare, mă simţeam pregătit, vroiam să arăt ce pot. În ţinută, atent la detaliile din jurul meu, cu "simţul" pornit, gata să răspund, gata să fiu pe fază... Vreo trei indivizi lângă o scrumieră înaltă, alţi doi cu fundul pe o bordură. Îi studiez. Nu par cine ştie ce. Au figuri de frustraţi, oameni care vor să impresioneze prin accesorii şi vestimentaţie... Prima impresie pe care tocmai mi-am format-o la adresa lor îmi conferă un aer de superioritate... Deja e simplu... Se face 14.00... Din clipă în clipă o să fiu strigat, o să intru sigur pe mine în sală... O să le arăt că vreau şi că pot să fac asta... Or să mă ia... Merit! Am toate şansele... Unul din cei trei se apropie de mine... Mă întreabă dacă şi eu dau.... "Bineînţeles". Şi facem cunoştinţă... E slab dacă a cedat presiunii şi simte nevoia să vorbească. Nu mă cercetează, sau cel puţin eu nu îl văd făcând asta şi deja îl consider inferior... N-are nici o şansă. Uite-l ce plăpând este. Mă întreabă de unde sunt, îi răspund... Originea mea este un alt punct de referinţă... Mulţi concitadini sunt deja aici şi simt asta ca pe o etichetă... Etichetă care n-are cum să funcţioneze altfel decât ca un motiv în plus să fiu luat... 14.30 - O să intru!... 15.00 - Tipul ăsta n-are absolut nici o şansă... Este plat, n-are imaginaţie, n-are habar de nimic... 15.30 Oare ce se face în anul întâi?... 15.45 - De-abia aştept! De ce căcat nu ne cheamă mai repede?... 16.00 - M-am sprijinit de un gard... Mi-am luat a treia cafea... 16.30 Din clipă în clipă o să fiu chemat... O să intru... Da... O să răspund la ce sunt întrebat... 17.15 - Sunt "înşirat" pe bordură... L-am căutat cu privirea pe tipul care intrase în vorbă cu mine... Acum discută ceva cu o fată... Pare interesant subiectul... Aş vrea să intru mai repede... 18.00 - A cincea cafea... Nu mai poooot... Aş vrea sa se termine... Sunt obosit... 18.30 - Mă terorizează aşteptarea asta... Nu prea îmi mai pasă ce o să se întâmple, vreau doar să scap... 19.10 - Vine o tipă şi ne cheamă înăuntru... Holul pare interminabil... Sala este întunecată... Nişte reflectoare apocaliptice luminează sporadic colţuri de încăpere... O doamnă şi doi bărbaţi la masa din stânga... Ne aşezăm... Încerc să-mi recompun atitudinea fermă... A început să mă doară spatele... Studiez sala, profesorii, dar simt că îmi scapă multe lucruri... Îmi vine rândul...
          Pe legitimaţia cu poza mea scrie... respins... Mă văd în stradă... Am în mână un dosar cu numele meu pe el...       Realizez ce s-a întamplat...

vineri, 17 septembrie 2010

Balade vesele, NU triste

           În mod evident, ca în fiecare noapte pe la aceeaşi oră, sprijin peretele coridorului să nu se reverse cu ale sale urme de tălpi peste mine... Sumedenia de gânduri care-mi tranzitează creierul cu viteza unor tgv-uri se lasă greu imortalizată, mai ales la cât de stângaci sunt... Aş vrea să pot să mulţumesc oamenilor care reuşesc să aprindă flacăra bucuriei în sufletul meu, dar cum?... Ce poţi să răspunzi unui om care în primul rând te-a ajutat să te ridici din noroi şi pe urmă, ţi-a oferit un loc de cinste într-un spaţiu atât de personal cum este un jurnal... Mulţumirile sunt atât de banale şi cunosc foarte bine lucrul asta. Aşa că un simplu "mulţumesc" scris îngroşat/colorat/înclinat pe un blog vizitat în treacăt de câte cineva n-are sens... NU! Cu siguranţă n-are sens! ... Eu o să fac altceva...
           O să zdrăngăn în continuare pe coridorul cu pereţii desenaţi de tălpile studenţilor, o să o stresez în continuare pe messenger şi la telefon cu dramele mele sentimentale, o să mă mai scol în multe dimineţi mai târziu decat spusesem, o să înclin "tut" capul la aprecierile ce mi se cuvin şi o să încerc să nu dezamăgesc un prieten ...
         
                      

joi, 16 septembrie 2010

Aşa e în fotbal

            "Agonizaaaaant de aproapee" striga odată un comentator la un meci de fotbal, fiind în pragul unei crize de nervi... Mingea trecea într-adevăr foarte aproape de bară... Aşa mă simt şi eu... O lovitură liberă executată frumos, cu efect, peste zidul echipei adverse, pe deasupra mănuşii portarului, dar, evident, şi peste vinclu...
            Mă simt în contratimp cu totul... Deviez şi desenez trasee ciudate dintr-o ipoteză în alta, ideile vin, dar degeaba coordonatorul de joc dă dovadă de inventivitate dacă ocaziile nu se concretizează... Contraatacuri sporadice - cu mine însumi... Plonjez pripit după răspunsuri... Şi reuşesc poate cea mai penibilă performanţă: mă surprind singur în off-side!
           Până la urmă, ne pregatim la anul de Champions League, că doar... aşa e în fotbal!

miercuri, 15 septembrie 2010

Dilema de la miezul nopţii

           Holul e rece, îmbâcsit cu fum de ţigară... Se aud glasuri înfundate din când în când... Sunt singur cu gândurile mele, cu întrebările mele... Mi-e dor de un sătuc rătăcit din "posteriorul" Moldovei... Mi-e dor de lipsa de responsabilitate, de precocitatea pe care încercam să mi-o asum stând cu baieţii mai mari la "un pahar de vorbă", mi-e dor de bunicul meu, de toţi oamenii din sat... Mi-e dor de aerul tare, curat, de liniştea nopţii, de puritatea dimineţii, de zăpuşeala amiezilor de vară, de albul iernii... Mi-e dor de mine - împăcat cu mine şi cu lumea exterioară... Eu, copilul, care luam totul ca atare şi nu eram în stare să concep că îmi poate scăpa vreodată înţelesul lucrurilor... Am fost dependent tot timpul de răspunsuri pentru că am fost chinuit de întrebări... Sorbeam poveştile bunicii chiar şi atunci când le ascultam a cincisprezecea oară! Eram fascinat de lucrurile inexplicabile doar pentru că eram sigur că le pot descoperi taina... Eram sigur pe mine... Nu credeam şi nici acum nu cred în magie... Cred pur şi simplu că uneori omul nu vrea să înţeleagă...
          Ai avut dreptate, nu sunt sigur... Mă aflu în faţa unui mister pe care simt că nu-l pot elucida, sunt speriat, şi încerc să-mi regăsesc entuziasmul copilăriei pentru a putea lua cu asalt dilema asta atât de albastră...

marți, 14 septembrie 2010

Ceaşca de ... nes ...

            Ies cu ceaşca pe coridor... Mă sprijin în aroma ei, apuc chitara de grif, îmi vine să-mi dau cu ea în cap, mă potolesc şi pe urmă încep să zdrăngăn încet, încet... Gândurile alea multe şi chinuitoare se ascund în cotloane de creier şi mă liniştesc. Corzile sună totuşi străin, vorbele nu mi le mai amintesc, şi parcă melodia în sine sună atât de fals încât nu-mi pot da seama a cui e... Dar ce importanţă are? Laaa, la, la, la, laaaa, laa, la, la... Ceaşca e pe sfârşite, corzile se rup una cate una... Şi restul e tăcere!

Monolog

             Mihail Sebastian a "uitat" să scrie monologul lui Ştefan...

            Drum bun, Corina, şi îţi mulţumesc pentru că mi-ai ţinut tovărăşie în această frumoasă "călătorie"... Am înţeles că nu trebuie să te opresc şi nici să-ţi pun întrebări. Îţi mulţumesc pentru clipele oferite, şi îţi mulţumesc şi pentru taina pe care mi-o laşi amintire... O să rămâi mereu în sufletul meu ca "marea dansatoare care douăzeci de zile, pe coverta unui vapor, s-a amuzat să treacă drept o mică fată sentimentală"... Fii necunoscuta care se rupe de lângă mine pentru a se întoarce la o viaţă de mister. Iar eu o să rămân prinţul tău de Galles...

luni, 13 septembrie 2010

Joaca

           Viaţa este construită din mici detalii... Totul se compune într-o armonie perfectă atunci când deschidem ochii, ridicăm braţele, ne golim mintea de aspectele negative şi tragem aer în piept... Respiră, trăieşte, râzi, mulţumeşte, admiră, mângâie, sărută, îmbrăţişează... Iubeşte... Şi joacă-te... Joacă-te frumos, fii sincer, respectă, împarte... Împarte cu cel de lângă tine bucuria, descoperirile, pasiunea, energia, dar şi momentele grele... Şi zâmbeşte... Nimic nu e mai frumos, mai liniştitor şi mai intens decât să priveşti în ochii ei albaştri, şi să uiţi că există un univers întreg în jurul tău...

     

      
    ...Am iubit întîi un pom, din aceia pe care noi îi numim "şapte frunze". Era înalt şi mîndru, dar atît de gingaş, atît de mîngîietor... Nu mă mai puteam despărţi de el. Stam ziua întreagă îmbrăţişaţi, şi-i vorbeam, îl sărutam, plîngeam. Îi făceam versuri, fără să le scriu, i le spuneam numai lui; cine altul m-ar fi înţeles? Şi cînd mă mîngîia el, cu frunzele pe obraz, simţeam o fericire atît de dulce, încît îmi pierdeam răsuflarea. Mă rezemam de trunchiul lui, ca să nu cad. Fugeam noaptea din odaie, goală, şi mă urcam în pomul meu; nu puteam dormi singură. Plîngeam sus, între frunze, pînă ce se apropia ziua, şi începeam să tremur. O dată era să mă prindă mama, şi am tras o spaimă de am rămas multe zile în pat. De atunci m-am îmbolnăvit eu de inimă. Şi nu puteam sta în pat dacă nu mi se aduceau în fiecare zi ramuri proaspete din pomul meu cu "şapte frunze"...
                                                                                      -  Maitreyi - Mircea Eliade -

Marele singuratic

           N-am uitat ... D îmi vorbeşte în fiecare clipă de tine, remember?...

           Lupul avea probleme mari de cuplu cu Lupoaica, nu prea se înţelegeau, el avea nişte apucături cam dubioase, iar ea se săturase să-i mai accepte toate nazurile... Aşa că iată, într-o zi de iarnă, pe la orele 15.00 se hotărâră de comun acord să se despartă... în condiţii amiabile bineînţeles!
           După "divorţul" animalier, cele două foste "părţi", au început să-şi construiască câte o vizuină la ceva depărtare una de alta (pe cealaltă o scoseseră la licitaţie într-o noapte, iar banii obţinuţi îi împărţiseră lupeşte), şi-au amenajat fiecare cele trebuincioase pe lângă "casă" şi încet-încet, au ajuns, fiecare în direcţia proprie, la gândul că ar fi cazul să-şi caute o altă jumătate cu patru picioare... În acest sens Lupul (care era ,evident, ca personaj în această poveste un patruped frumos, nu extraordinar, dar OK) a început să frecventeze haitele care beneficiau de femele în exces încercând să-şi găsească o Lupoaică potrivită pentru gusturile lui... O vreme şi-a ocupat timpul cu acest lucru până a ajuns la concluzia (inteligentă) că nu va găsi niciodată o "parteneră" atât timp cât o caută... Şi tocmai pe când trăgea el ultimele virgule din superba sa concluzie îşi zăreşte printre arbori "fosta" Lupoaică, de "labă" cu alt Lup...
           În ochii Lupului nostru se putea citi în acel moment mândria şi sentimentul respectului de sine... Cel pe care îl considerase la o primă vedere Lup şi care o însoţea ţanţoş (şi cu gelul în păr) pe "fosta lui" era de fapt un câine vagabond, şchiop de unul dintre picioare (dificil să ne dăm seama care) şi avea o privire... strâmbă...
               A zâmbit galeş iar apoi şi-a spus: "Lup ca mine n-o să mai ai niciodată!"

          

Acest material este un pamflet! Orice asemănare cu persoane reale este pur şi simplu întâmplătoare!

duminică, 12 septembrie 2010

I had a plan but never finished it...

            Ieşi încetişor din clădirea cu zece etaje niţel "ondulată", sperăm din motive estetice nu tehnice, tragi aer în piept, bagi mâinile în buzunare, ieşi prin gang în bulevardul larg şi zgomotos şi apoi te arunci către staţia lui "104"... Aştepţi ambiguu, alături de diferite persoane sosirea maşinii, te insinuezi drăgălaş înuntru şi apoi îţi înfigi ochii în cel mai apropiat geam... Prin faţa ta se derulează blocurile somptuoase, parcările care aduc a expoziţie auto, oamenii, eventual "fetiţele"... Cobori deja distrat de "spectacol" în centru, te uiţi în stânga şi-n dreapta; deja peisajul s-a diversificat, pseudo-parc în faţă, aglomeraţie în sufletul tău... Oamenii parcă se înghesuie în tâmplele tale... Cauţi să scapi, te dai la o parte din calea lor, acest amalgam de figuri te îngrozeşte... "Gloata"... Traversezi două mega-străzi, cu atenţie să nu fii acroşat de vreun autoturism care a "forţat" puţin portocaliul, şi apoi cauţi străzile dosnice, pe unde nu te mai poate agasa niciun trecător, poate doar vreun patruped vagabond (asta dacă nu ştii să vorbeşti cu el)... Te izbeşte brusc combinaţia care inspiră vomă - arhitectura epocilor apuse + comoditatea contemporană...
           
           
            Cum naiba să întinzi chiloţi la fereastră în mijlocul Lipscanilor?!?


            Îmbuibat de toate mizeriile acestui citadin infect, intri în goană în parc... Cât pe ce să dea o bicicletă peste tine, te latră un câine, trei cerşetori deja te-au luat pe sus... O iei fascinat spre o colină înverzită şi auzi în spatele tău un călduros "Bă, boule, nu călca iarba!"...

                                       Într-adevăr se cheamă că te-ai "aerisit", ai renunţat pentru o clipă să te mai gândeşti la problemele tale! Ai "evadat" din cotidian! Eşti cu siguranţă mai liniştit acum! :-??
       

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Licurici - speranţe'n noapte!

            Dintr-o parte-n alta, din vişin în vişin, până-n poarta adversă. Driblingul este realizat frumos, dintr-o atingere (fină) de buze... Galeria scandează numele (echipei) favorite prin fiecare frunză, prin fiecare adiere de vânt... Cele două formaţii se tatonează reciproc în prima parte a jocului... Adversarii evită duelurile "bărbăteşti", nimeni nu vrea să rişte nimic, se vede clar teama în ambele tabere. Încercări subtile de a contraataca, oprite la timp prin poziţionarea corectă a... mâinilor ridicate spre arbitru, care tocmai a dictat o lovitură liberă (periculoasă)... Mingea zboară, precum un vis de copil frumos peste zid, spre poartă... Şi... este... dimineaţă!

I'm blue...

    Admitere la U.N.A.T.C. - e perioada "coridoarelor emoţionate"... Parcă simţi ceva în aer, candidaţii - unii palizi, alţii îmbujoraţi, se plimbă pe holuri, sunt extrem de politicoşi, pun o mie şi-una de întrebări (unele aproape absurde, dar e de înţeles :) )... Baftă tuturor!


    "De câte ori o să mă gândesc la tine... O să fiu palid toată viaţa mea!" Geo Bogza - Ioana Maria.

vineri, 10 septembrie 2010

Întrebare existenţială

           Dacă eu ca artist sufăr de o idee şi o concretizez într-un spectacol, iar modul în care este primit sugerează că mesajul meu este "neconform" cu cerinţa pieţei se cheamă că nu sunt un artist bun?!? Dacă n-am reuşit să fiu "într-o sâmbătă" cu spectatorii atunci înseamnă că am ratat scopul actului teatral?... Părerea mea este că NU! Originalitatea artistului cred că se regăseşte în primul rând în autenticitatea mesajului şi bineînţeles forţa lui... Iar dacă publicul "doreşte" să vadă un anume tip de spectacol cu mesajul aferent, atunci avem o problemă, dar cred că este o problemă strict legată de o prejudecată a publicului. Această opinie nu este general valabilă! Sunt excepţii pe care le admit (aici unde sunt instanţă superioară), sunt dispus să înţeleg că unele texte pur şi simplu nu pot fi "înghiţite" de publicul spectator, dar referitor la mesajul unui spectacol nu cred că avem multe limite...
        Visez încă la un anumit tip de spectacol în care spectatorului i se incoculează stimuli, stimuli care descifraţi iniţiază senzaţii... Senzaţii general valabile! Un reality-show (mind-fucking) în care spectatorul este purtat dintr-o parte în alta, secătuit de energie şi apoi depus în scaunul pe care l-a ocupat de bună voie şi nesilit de nimeni... Oare risc prea multe lucruri printr-un astfel de spectacol?!?:))

                "Important este să se vorbească despre tine! De bine, de rău, contează mai puţin."

Şi dacă ramuri bat în gem :)

     Continuarea bancului cu Bulă o ştie toată lumea, însă dacă ramuri bat în "gem", situaţia se schimbă. În ce hal te poate "pocni" vitalitatea unei persoane? O pereche de ochi, bine aţintiţi înspre tine, ce pot răscoli în fragila ta adunare de gânduri? Mă întreb dacă e bine şi dacă (aşa cum spune Horaţiu Mălăele) "stau bine înfipt - o stâncă" în aparenta mea linişte interioară... Sunt un beduin obosit într-o furtună de nisip; lumea se învârte în jurul meu cu o viteză ameţitoare, iar eu mă simt cuprins de o inerţie neiertătoare.
     Omul reacţionează timid şi ne reîntoarcem la teamă... Acea teamă care păstrează aspectul complicat al existenţei umane. Aş ingurgita şi eu o lingură de gem dacă asta mi-ar da curajul să iau totul în piept şi să continui jocul la ruletă cu dezinvoltura marilor campioni... Îmi doresc să am noroc de data asta, să fi pus fisele pe numărul câştigător... Să mă bucur ca un copil în faţa primului brad împodobit în Ajun de Crăciun (că tot văzui spectacolul în seara asta) şi să zburd fericit sub privirile albastre ce mi-au îngheţat gândurile...

joi, 9 septembrie 2010

Evrika

     Este deosebită senzaţia pe care o încerc acum, de împăcare cu mine însumi. Aş da "pause" pe imagine în momentul ăsta şi aş încerca să mă bucur la infinit de această stare. Încep să văd în perspectivă şi asta îmi dă un suflu nou, pe care îmi doresc să-l explorez... Încep să înţeleg că oamenii sunt diferiţi, că îţi ia mai mult decât ai sperat să uiţi pe cineva, că dacă simţi fluturi în stomac poate fi doar o reminiscenţă a unui sentiment, că este în regulă să ai incredere în cineva şi să fii dezamăgit, că oamenii sunt oameni şi că au limite, dar cel mai important lucru pe care îl înţeleg este că totul trebuie luat ca atare şi că până la urmă o să fie bine!


     Pe coridorul îngust, cu pereţii murdari,
     Zac ţigările stinse în scrumierele mari.
     Un ecou vag de paşi se aude-n tavan,
     La etajul la care am pierdut înc-un an...

     Totu-i fad, repetabil şi nimic nou p-aici.
     Doar gândacii par mari în încăperile mici;
     Încăperi vechi, vopsite într-un alb diafan,
     În care eu am irosit încă un an...

     În răstimp ţi se pare că mai vezi şi-altceva,
     Mai cunoşti un student de prin Iaşi, Cluj ori Deva.
     Te alini povestind întâmplări de la Cannes
     Iar apoi te opreşti - ai pierdut înc-un an...

     Pe coridorul îngust, cu pereţii murdari,
     Unde ecoul răzbate în sens circular
     Şi gândacii cei mari, năvălind ca la han
     Au pierdut, ca şi noi, încă un an...
                                                                    
                                       

miercuri, 8 septembrie 2010

(In)Dispoziţii

     Încep să scriu tâmpenii p-acilea... Exist şi eu şi mă întreb de ce... Scopul meu primează? Îmi îndrum toţi paşii întru realizarea lui sau orbecăi ca un "imbecil" (cum bine spune cineva) între iniţiative minore, urmăriri tâmpite de "ţeluri" improbabile... "Ce caut eu în viaţa mea?" Ce naiba fac cu mine? De ce oare nu-mi trag două perechi de palme, apoi să caut pe cineva cu suficient caracter care să-mi proptească un şut în partea dorsală în ideea că poate mă voi trezi la realitate!!! Am convingerea că pot, dar în principiu nu fac nici un rahat pentru a pune în pratică verbul "a face"... O asemănare tristă între mine şi Musiu (E)vanghelie...
  
       O de teama c-aş putea
       Să fur mândra altuia
       M-aş simţi victorios
       De la frunte până jos...

Când cutiuţa cu sentimente hurducăie ca un dric ponosit

     Mă simt bombardat de stări contradictorii... Din toate părţile apar imagini, chipuri, oameni... iar senzaţia de control e plecată în concediu. Am nevoie de un duş rece sau de un şut în fund :)

marți, 7 septembrie 2010

Teama

  Cineva mi-a spus ieri că TEAMA este singura problema a individului. Acest sentiment care intervine în momentul în care starea de echilibru aparent pare să fie ameninţată ne împiedică uneori să reacţionăm aşa cum simţim. Preferăm compromisurile, ne pricepem de minune să justificăm fapte (de cele mai multe ori reprobabile) şi ne continuăm convalescentă cu o mască fericită pe chip. Ne mai întrebăm de ce oamenii refulează?!? Pentru că teama le conduce viaţa...

Noaptea

Azi-noapte, pe când treceam peste Dâmboviţa m-a trăznit "inspiraţiunea"... :))

       Dâmboviţă dragă

  Vino de mă scaldă
  De amintirea ei
  Şi-ţi voi da ca şpagă
  Zece mii de lei!

  Varsă peste mine
  Apele-ţi uzate
  Şi voi fi mai bine
  Poate chiar la noapte.

  Dâmboviţă dragă
  Gura potoleşte-mi
  Stai şi-ascultă-mi ruga
  Restul... Te priveşte!