miercuri, 3 noiembrie 2010

Cuvinte

           Semnele din perete mă obsedează de ceva vreme. Le privesc distrat şi încerc să le găsesc asemănări. Niciuna nu are formă de inimă, însă continui să caut.
           Uneori am parte de imagini pe care le port cu mine mult timp. Un copil la cimitir. Îşi priveşte mama în fotografia bătută de ploi.
           Nu înţeleg femeile!
           Timpul este cea mai tristă invenţie.
           Întotdeauna mi-au plăcut, ca şi anotimp, primăvara şi toamna. Extremele nu le suport.
           Niciodată n-am avut ocazia să joc un rol de erou antic. Îmi doresc asta din tot sufletul.
           Darul cel mai de preţ, pe care l-am primit, este viaţa, însă preţuiesc şi oamenii din jurul meu.
           Realizez târziu o greşeală imensă. Este, probabil, cel mai grav defect al meu. Uneori nu se mai poate face nimic.
           "Ăsta este drumul meu!", a fost gândul pe care l-am avut când cortina grea m-a despărţit de public pentru prima oară.
           Ghicesc cu uşurinţă ce e în mintea unui om, sau cel puţin mă flatez singur crezând asta.
           Ofer sufletul meu oricui este în stare să nu-l strivească.
           Sentimentele sunt stimulii de care avem nevoie fiecare, pentru a continua să ne scriem poveştile.
           Trec prin faţa mea o mulţime de oameni, însă foarte puţini se opresc. Şi mai puţini îmi intră în suflet.
           Iubirea este subiectul despre care s-a mâzgălit cel mai mult, fără să se fi scris nimic.
           Toţi avem nevoie de căldură şi de dragoste. Pentru că suntem în criză.
           De fiecare dată când am avut un moment greu, am întâlnit exact persoana de care aveam nevoie ca să trec peste. Mulţumesc!
           Eternitatea este clipa scursă între două bătăi de inimă: a ta şi a lui.
           Tumultul de întâmplări din ultima perioadă m-a obosit, recunosc. Vreau, totuşi, să nu se termine. Vreau să mă bucur, în continuare, de lucruri pe care nu le aştept. Mă simt bine aşa.
           Iată şi starea de care vorbeam. Linişte interioară. Aspir la ea de luni de zile.
           Noi, oamenii, suntem cele mai evoluate fiinţe vii din Univers. Atunci de ce unii se comportă mai urât decât regnul animalier? (mă întreb retoric)
           Evoluţia omenirii este mai degrabă regres, cel puţin de la un anumit punct.
           Marea şi muntele sunt destinaţiile preferate ale oricărui individ. Eu aş merge la un munte mare!
           Ai grijă de tine şi de oamenii la care ţii. Bucură-te de ei. Este cel mai frumos lucru.
           Roadele pământului trebuiesc privite ca un dar. Este ceea ce natura oferă.
           Iubesc oamenii frumoşi pentru zâmbetele de care se fac vinovaţi.
           Atât de multe gânduri îmi traversează fiinţa, încât aş deveni bogat dacă le-aş vinde. Destinul meu e să rămân sărac, căci nu vând - ofer.                                                                     

4 comentarii:

Anonim spunea...

Gânduri mute-amestecate. Șiroaie.
E postarea pe care sufletul ți-a stăruit un pic mai mult.

„Destinul meu e să rămân sărac, căci nu vând - ofer” nu e concluzia. E, simplu, GN.

Corina spunea...

Ei, ei, amalgamul impetuos de cuvinte e bun uneori. Paletiv.

Corina spunea...

Iar tu cu siguranţă ştii că paleativului meu îi lipseşte un a. Important e c-al tău să fie întreg.

George spunea...

Mi-ai oferit osecunda de emotie, iti multumesc.

Corina e amalgam doar la o prima vedere. :)

Trimiteți un comentariu