marți, 30 noiembrie 2010

Candid

           Nu cred că am mai râs aşa la un spectacol de teatru. Energia dezvoltată de cei cinci actori este pur şi simplu incredibilă. Ritmul este ameţitor, acţiunea nu îţi permite pauze între hohotele de râs.

           Mergeţi la Teatrul Ţăndărică pentru o oră de bucurie candidă.

Critica blondinei dude

           Mă trezii de dimineaţă, avid de Kant, Aristotel şi discuţii pe marginea frumosului şi a sublimului. Am învăţat astăzi, printre altele şi că hazardul n-are ce căuta în toiul unui proces de gândire. Raţiunea operează prin stricta introducere a datelor în computerul personal şi obţinerea unei concluzii.
           Asta fac, de obicei, fiinţele inteligente, capabile de a întreţine cu ajutorul creierului mai multe judecăţi simultan. De exemplu, avem o tânără studentă care execută paşi de balet la etajul trei, în hol. În paralel se concentrează şi la tipul din stânga ei, care face aceleaşi mişcări, cu observaţia că el le face corect. Ca să o includem pe blondină în categoria fiinţelor inteligente, precizăm că ea are timp să se amestece şi într-o discuţie care nu îi aparţine. Demonstraţia este încheiată.

           PS - I-am servit blondinei dude o replică pe principiul Cambré - Battement cu Pointe la final.

Mănuşa

           Ridic de jos spada frumos încrustată, o vântur cu graţie şi îndemânare prin aer apoi o azvârl în grădina vecinului. Sper că nu i-am rănit vreo capră în proces.
           Filozofia duelului nu mă încântă. N-am nicio luptă de purtat, nu am niciun chef de conflicte, cel puţin nu de astfel de conflicte, rezolvabile prin sabie ori pahare de alcool.
           Aşa că fac o schemă a la Matrix, evitând cu talent mănuşa proiectată în obrazul meu. Obiectul ajunge pe sol, într-o baltă.

           Întrebare - O să o mai porţi? Mănuşa? 

duminică, 28 noiembrie 2010

Tic-tac

           Ticăie ceva în mine. Când stau întins în pat, relaxat şi cu ochii în tavanul gălbui încep să aud. Tic-tac, tic-tac... Uneori este exasperant, alteori nu simt nimic - îl ascult pur şi simplu.

           Tic-tac, tic-tac, tic-tac...

           Acum două zile, cineva, la masă, m-a întrebat, pe un ton de glumă, ce secrete am de împărtăşit. Ce ascunzi domnule?
           Răspund abia acum, plimbându-mi degetele peste obraz, într-un gest semi-paranoic - O mare bombă cu ceas, care se pregăteşte să explodeze.

           Tic-tac, tic-tac... Bum?... Tic-tac... Alarmă falsă... Tic-t...

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Căluşarii

            Izvor de energie, seva unei naţii, fericirea în stare pură.
           
            Nu este reclamă la apă minerală.
             
            Este cel mai frumos dans popular românesc.

joi, 25 noiembrie 2010

Dreptatea

           Am decis să schimb articolul. Mi-a fost atrasă atenţia şi, iată, reacţionez... punctual.

          * Trebuie, draga mea, să  petreci ceva timp în mocirlă, cu capul la fund, înainte să te pretinzi regina băltoacei. Aventurile ţin puţin şi adevărata tragedie începe atunci când nu se mai agită nimeni pentru tine. Atunci când trebuie să te agiţi singur.
           * De regulă nu mă bucur de răul altuia, dar de data asta n-am putut să-mi înăbuş Yes'ul. Bufoneria este o artă... Artă care nu vă este încă la îndemână.
            * Sunt talentată. Mă iubeşte publicul. În mod normal n-ai ce să adaugi. Totuşi, drăguţă, fii bună şi trage apa. Miroase urât.
             * Există în popor o zicală (ştiu că am mai spus asta, de la o vreme mă exprim în proverbe) Prostul nu e prost destul, până nu e şi fudul. Foarte adevărată. Întunecat de frustrări, înecat în umbra propriului vis, trece pe lângă tine. Holul devine neîncăpător. Aşteaptă să-l saluţi tu primul - ridică pretenţii. Originea profund agricolă i se citeşte pe figură. Mă întreb de câte ori a fost confundat cu paznicul gropii de gunoi.
              * Este încântător să porţi o conversaţie cu o persoană ca ea. Noaptea, după două beri, este plină de drame. Ziua îi trece totul, ca prin farmec. Ce-ar fi să ne faci o surpriză şi  dispari, ca prin farmec.

miercuri, 24 noiembrie 2010

Pragul... revelaţiei

           N-am văzut pragul, drept urmare am ieşit cu entuziasm din baie. Mă încercase o revelaţie cu câteva secunde mai înainte, citind ceea ce scrisese cineva pe capacul recipientului fixat lângă oglindă - azi săpunul nu este îndoit cu apă.
           După experienţa cu pragul pot să spun că mă consider un fel de Prometeu. Simt că ţin răspunsul tuturor întrebărilor în pumnul stâng, cu dreapta croindu-mi cale printre viitorii adepţi. Da, asta este soluţia -  Azi săpunul nu este îndoit cu apă.
           Nu m-am lovit la cap, nu am suferit leziuni la nivelul sistemului nervos, nici măcar voci nu aud. Pur şi simplu am înţeles că se trăieşte la timpul prezent.

          Doar Acum contează.

          Mă apăsa atmosfera de confesional, sentimentul de precipitare, însă toate au dispărut ca prin farmec.

          Azi e frumos pur şi simplu.

luni, 22 noiembrie 2010

Liftul bate filmul

           Viaţa nu e ca în filme.
           Am văzut în multe producţii cinematografice de peste ocean liftul acela imens, plin ochi de oameni în costum, fixând un punct undeva deasupra uşii. Gesturi extrem de mici, insesizabile...
           La noi, este cu totul altfel. Liftul este acel spaţiu de socializare, facebook-ul din casa scării. Încărcat de sacoşe, dotat cu genţi interminabile, plin de gânduri nu poţi rata ocazia de a intra în vorbă cu omul, pe care întâmplarea l-a adus în acelaşi claustrofobic lăcaş cu fiinţa ta.
           Este locul în care oamenii depăşesc involuntar spaţiul intim al celuilalt, iar interlocutorului nu i se mai declanşează instinctul defensiv.
           M-am întrebat dacă se leagă prietenii în lift, n-am reuşit să-mi răspund la această întrebare, dar legendele spun că se petrec alte lucruri cu mult mai deosebite acolo, deci nu m-ar mira absolut nimic.
           Iată un exemplu.

Master

           Internet - 50 de lei.
           Cafea cu lapte - 1,5 lei.
           Kent - 10 lei.
                 
           Nervii întinşi la maxim de o rapandulă pe messenger - NEPREŢUIT.         

duminică, 21 noiembrie 2010

Parc

           Ceaţă peste Bucureşti. Parcul părea că scoate aburi din lac, iar dacă aş fi fost pasionat de science-fiction aş fi putut să consider conducta, care rămânea din când în când dezvelită de valuri, drept un adevărat monstru marca "Lock Ness".
           Păreau triste aleile, îţi venea să le iei acasa şi să le colorezi. Copacii se aplecau alene de parcă ar fi purtat o conversaţie de conjunctură în faţa camerelor de luat vederi.
           Un grup de pescăruşi ținea conferinţă de presă. Ciuguleau spectaculos firmiturile aruncate în apă de către un bărbat. Se unduiau în aer, apoi - ca nişte săgeţi, plonjau în luciul apei.
           În rest, cam puţin entuziasm pentru un preţios colţ de natură situat în mijlocul unei metropole. Sau, probabil, farmecul Parcului I.O.R. se regăseşte doar în timpul promenadelor nocturne.

vineri, 19 noiembrie 2010

Rai

           Pe sub fereastra mea anonimă circulă raze de soare, două frunze rătăcite care îşi poartă ultimul zbor către asfalt şi nişte vrăbiuţe zburlite. În rest, zgomotul oraşului.
           Trag aer în piept. Fac abstracţie de (im)puritatea lui, şi îmi arunc privirea peste blocuri încercând să găsesc un punct neacoperit de civilizaţie. Inutilă tentativă. Suntem principalul factor poluant al acestui colţ de rai. Mâna omului a distrus tot ce înseamnă natură, acoperind pământul cu un fard ieftin şi trist.
           Mi-a atras atenţia asupra acestui fapt cineva, aseară, pe când ne întorceam de la şcoală. S-a oprit şi mi-a spus să privesc străduţa din faţa noastră. Maşinile, asfaltul, clădirile...

            Oare cum arătau locurile astea acum o sută de ani? - întrebarea care m-a pus în şah.
            N-am ştiut să răspund. N-am reuşit să-mi imaginez. 

joi, 18 noiembrie 2010

Trag linie

           Lucrurile se petrec pur şi simplu. Încerci în zadar să controlezi, să fii deasupra situaţiei, te trezeşti brusc în mijlocul apei tras la fund de curenţii puternici, de zâmbetul celei mai frumoase sirene din ocean, şi te scufunzi cu expresia fericirii pe chip.
          
           Te lipeşti de mine fără explicaţii, fără întrebări. Îmi place, cred că la un moment dat am şi visat lucrurile astea. Îmi lipseai fără să te fi avut vreodată. Din când în când însă rupi vraja... Apuci o pietricică de jos, ocheşti şi zvârrrrrrr, pe craca plină de păsărele care ciripesc a voioşie. Grupul se dispersează rapid, în urma lui rămurica e goală şi tristă.
            
            Trag linie din nou.
            De ce oare?
            Mai bine pun punct.

marți, 16 noiembrie 2010

Prieteni

           Ascult melodia asta, preluată de la Manon şi mă activez într-un mod ciudat. Împing în picioare, mă încordez, sunt gata să atac orice, de oriunde ar veni.
          
           Se luminează afară, puţin câte puţin. Începe o zi nouă, proaspătă. Fără surprize neplăcute, fără gânduri, fără lacrimi...

           Mă intereseză în mod special ca atunci când un om frumos apare în viaţa mea să îl păstrez... cât mai aproape. Utilizez în acest scop toate atuurile mele, fără să mint.
           Un prieten contează enorm pentru mine.

duminică, 14 noiembrie 2010

Duminică

           Surprinzător de cald pentru jumătatea lui noiembrie. Zi luminoasă, oamenii au ieşit în parcuri, pe străzi, împrăştiind veselie în aer. Te obligă totul la voie bună şi n-ai cum să nu zâmbeşti bulevardului colorat, copacilor care, deşi desfrunziţi, hohotesc în razele soarelui.
           Mă suprinde starea de bine pe care o simt în toţi porii. Parcă toate aspectele negative s-au abstractizat brusc, s-au decolorat până când s-au estompat cu totul.

           E duminică, beau cafea, şi mă bucur de tot ce mi se întâmplă, fără să mai iau viaţa la rost.

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Bing-bang

În miezul nopţii, licurici tresaltă
Pe la răscrucile pitite-ntre uluci.
A prins un luciu alb şi cumpăna înaltă,
De la fântâna cea străveche dintre nuci.

Şi latră câinii mari şi răi a sărbătoare
Şi clopotele-au prins nebune-a răsuna,
Scoţând la poartă, drepţi, pe orişicare,
Să vadă pasul tău, de catifea...

vineri, 12 noiembrie 2010

Coffee

           Sorb din cană licoarea magică. Îmi împrăştii gândurile, unul câte unul, cu fiecare nouă înghiţitură. Alţii preferă demidulce, eu, cu trei linguri de zahăr (iartă-mi ironia).
           Mă sucesc printre site-uri, citesc scrisul altora. Ascult şi muzică în timpul ăsta. Totul este aşa cum trebuie să fie. Clipe liniştite, menite să mă ajute pe mine să decantez, să mă aşez. Să-mi întăresc concluziile şi să mă aplec asupra deciziilor.
           Zâmbetul este ingredientul nelipsit, liantul perfect între mine şi lumea exterioară.

           Zâmbetul este Gratisssssss... First time... Second time... Any time...
          

Over and over... again

          
Se destramă lin, încetişor,
Tot crochiul viselor mele
Şi rămâne un gol în urma lor,
Întins până la stele.

joi, 11 noiembrie 2010

Încet

           Nu mă mai băgaţi în seamă. Sunt bine aşa.

           Eu mai spun câte ceva, mă mai învârt prin viaţa mea, uneori prin viaţa altora, mai sprijin pe câte cineva, dar apoi mă retrag încet. Mă retrag în mine...

           O iau aşa la vale, prin câmp, trag aer în piept. Se întinde în faţa mea, necuprins, tot orizontul, linia care se pierde tocmai în Prut, peste nişte acoperişuri pătate de ploi. Răcoarea îmi îmbrăţişează fiinţa. Aud în spatele meu hămăieli de câini, o sudalmă înfundată, o poartă care scârţâie. Satul adoarme.

           ...Deschid ochii, scriu un articol aici, pun un link, mă învârt puţin prin viaţa mea şi-a altora, mă sprijin de cineva şi mă retrag... încet... în mine.

          

miercuri, 10 noiembrie 2010

Lumea lui

           Astăzi îmi plimbam ochii pe stradă. M-am întâlnit cu Michael pe la Iancului - un tip care mergea în paşi de dans, marca menţionată, stârnind amuzamentul trecătorilor. E utopic să încerc să-mi dau seama ce se petrecea în mintea lui. M-a marcat faptul că el era foarte prins de ceea ce făcea şi nu băga în seamă reacţiile oamenilor. Îşi crease o lume proprie, în care noi, gloata care funcţionează pe alte coordonate, reprezentam ciudăţenia, anormalul. Şi cu toată anomalia de care suferim în viziunea sa, el nu râdea de noi.
           Pentru cel mai înfocat şi educat fan Michael pe care l-am cunoscut, invoc aici spiritul marelui artist...

         Rock my world
         

marți, 9 noiembrie 2010

Bucuros le-oi duce toate

           Există în popor o vorbă: după ce te-ai fript cu ciorbă, suflă şi-n iaurt. Reală şi de aplicat zilele astea. Pe cuvânt!

          Pe bărbaţi Dumnezeu i-a înzestrat cu o periculoasă doză de masochism, spun asta pentru că cei mai mulţi nu se satură să fie călcaţi în picioare.
          Doar aşa pot să-mi explic lipsa de reacţie în faţa mamiferului, din întâmplare biped, care şi-a însuşit o puternică doză de atitudine şi mi-a aplicat, cu largul meu concurs, o usturătoare replică. Plec capul ca un tut ce mă aflu, în faţa adevărului universal: m-am născut pentru a mă lăsa pus la colţ de femeile din categoria B.
          Asta ar fi partea proastă.

          Partea bună e că port în suflet o lumină la care mă închin. Lumina e din categoria A.
    
         Tot o vorbă înţeleaptă conchide: când ţii în mână un pahar pe jumătate gol, bucură-te de jumătatea plină!

luni, 8 noiembrie 2010

Rain

           Îţi scriu, să-ţi spun, că eşti frumoasă...

                                                        
                                                              Te-ai frânt din zborul tău,
Gingaşa mea fiinţă,
Şi-n gol te-ai prăbuşit,
Plângând a neputinţă.

Aş vrea să pot sufla
Asupra ta cu viaţă,
Să poţi iarăşi plana,
Pe cer, în siguranţă.

În ochii tăi cei mari,
De înger călător,
Sticliri de dor răsar.
Da. Ştiu că-s trecător.

Frumoasă-n zborul tău,
Eşti visul meu de mâine,
Aşa că-ţi spun ce vreau:
Să-ţi fie, ţie, bine!

vineri, 5 noiembrie 2010

Vrie

           Am senzaţia că merg din inerţie. Poate că sunt eu într-o viteză inferioară celei în care se desfăşoară totul. Aproape că mă privesc din exterior.
        

miercuri, 3 noiembrie 2010

Cuvinte

           Semnele din perete mă obsedează de ceva vreme. Le privesc distrat şi încerc să le găsesc asemănări. Niciuna nu are formă de inimă, însă continui să caut.
           Uneori am parte de imagini pe care le port cu mine mult timp. Un copil la cimitir. Îşi priveşte mama în fotografia bătută de ploi.
           Nu înţeleg femeile!
           Timpul este cea mai tristă invenţie.
           Întotdeauna mi-au plăcut, ca şi anotimp, primăvara şi toamna. Extremele nu le suport.
           Niciodată n-am avut ocazia să joc un rol de erou antic. Îmi doresc asta din tot sufletul.
           Darul cel mai de preţ, pe care l-am primit, este viaţa, însă preţuiesc şi oamenii din jurul meu.
           Realizez târziu o greşeală imensă. Este, probabil, cel mai grav defect al meu. Uneori nu se mai poate face nimic.
           "Ăsta este drumul meu!", a fost gândul pe care l-am avut când cortina grea m-a despărţit de public pentru prima oară.
           Ghicesc cu uşurinţă ce e în mintea unui om, sau cel puţin mă flatez singur crezând asta.
           Ofer sufletul meu oricui este în stare să nu-l strivească.
           Sentimentele sunt stimulii de care avem nevoie fiecare, pentru a continua să ne scriem poveştile.
           Trec prin faţa mea o mulţime de oameni, însă foarte puţini se opresc. Şi mai puţini îmi intră în suflet.
           Iubirea este subiectul despre care s-a mâzgălit cel mai mult, fără să se fi scris nimic.
           Toţi avem nevoie de căldură şi de dragoste. Pentru că suntem în criză.
           De fiecare dată când am avut un moment greu, am întâlnit exact persoana de care aveam nevoie ca să trec peste. Mulţumesc!
           Eternitatea este clipa scursă între două bătăi de inimă: a ta şi a lui.
           Tumultul de întâmplări din ultima perioadă m-a obosit, recunosc. Vreau, totuşi, să nu se termine. Vreau să mă bucur, în continuare, de lucruri pe care nu le aştept. Mă simt bine aşa.
           Iată şi starea de care vorbeam. Linişte interioară. Aspir la ea de luni de zile.
           Noi, oamenii, suntem cele mai evoluate fiinţe vii din Univers. Atunci de ce unii se comportă mai urât decât regnul animalier? (mă întreb retoric)
           Evoluţia omenirii este mai degrabă regres, cel puţin de la un anumit punct.
           Marea şi muntele sunt destinaţiile preferate ale oricărui individ. Eu aş merge la un munte mare!
           Ai grijă de tine şi de oamenii la care ţii. Bucură-te de ei. Este cel mai frumos lucru.
           Roadele pământului trebuiesc privite ca un dar. Este ceea ce natura oferă.
           Iubesc oamenii frumoşi pentru zâmbetele de care se fac vinovaţi.
           Atât de multe gânduri îmi traversează fiinţa, încât aş deveni bogat dacă le-aş vinde. Destinul meu e să rămân sărac, căci nu vând - ofer.                                                                     

marți, 2 noiembrie 2010

Schiţă

           Mi s-au încleştat mâinile pe arma asta veche. Sar în prăpastie. Sunt urmărit. Frica mă ţine în viaţă. Cele şase gloanţe care mi-au rămas îi ţin încă atenţi pe cei care mă vânează. Am cinci şanse de a reduce pericolul din spatele meu. Arbuştii uscaţi îmi brăzdează carnea în coborâre. Încerc să atenuez şocul prinzându-mă de tot ce nimeresc. Îngrozit, realizez că am apucat o mână desprinsă de un corp. Continui să mă prăvălesc. Simt o arsură în piciorul stâng. Îmi şuieră câteva gloanţe pe la ureche. Cred că m-au pierdut. Mă opresc.
          Zvonul frontului pătrunde până în fundul râpei, aici, la mine. Tremur. Uruitul tancurilor mă înspăimântă şi mai tare acum. Simt picături care se preling pe laba piciorului. Doare.
          Am tras în direcţia umbrei. Nu-mi pot controla maxilarul. Aş vrea să deschid gura şi să respir. Aş vrea să se facă lumină şi aş vrea să scap. Alte rafale ridică pământul moale, la câţiva centimetri de mine.
         Nu-mi mai pot mişca picioarele. Îmi simt mâinile grele. Nu-mi pot descleşta palmele, indexul e una cu trăgaciul. Siluete negre se apropie de mine. O patrulă. Pe ţeavă mai am un singur glonte.
         Aud ecoul ultimului foc tras de arma asta veche.

Changes

           Ieri, 1 noiembrie, am renunţat la barbă.

           O întreagă nebunie a cuprins tot parcul acela amorţit. Acolo, în rondul cu luminiţe la nivelul solului şi arbori pitici, ce dădeau aspect de cimitir în noaptea Învierii, totul începuse să meargă invers: artificiile izbucneau din senin, cerul se luminase într-un portocaliu deschis, aproape obositor, copacii goi hohoteau în bătaia vântului. Potecile plutiră câteva clipe, apoi se dispuseră radial. Urmărind centrul acestui labirint şi punctul de plecare al întregii nebunii, aveai supriza să constaţi cauza: o îmbrăţişare.

            Îmi trec degetele peste faţă şi simt obrazul neted. Oare de la asta să fie?

luni, 1 noiembrie 2010

Sweet november

           Mi-am aruncat ochii în josul ecranului, la calendar şi, când am văzut data de azi, mi-am amintit de film. O superbă poveste de dragoste la care recunosc, uşor intimidat, că am vărsat aproximativ şase, şapte lacrimi.
           O pildă, impregnată de "carpe diem", care te îndeamnă să renunţi la temeri şi prejudecăţi pentru a sorbi parfumul dulce al unei simple dimineţi de noiembrie.
          
           "Do you wanna be my November?"