joi, 9 septembrie 2010

Evrika

     Este deosebită senzaţia pe care o încerc acum, de împăcare cu mine însumi. Aş da "pause" pe imagine în momentul ăsta şi aş încerca să mă bucur la infinit de această stare. Încep să văd în perspectivă şi asta îmi dă un suflu nou, pe care îmi doresc să-l explorez... Încep să înţeleg că oamenii sunt diferiţi, că îţi ia mai mult decât ai sperat să uiţi pe cineva, că dacă simţi fluturi în stomac poate fi doar o reminiscenţă a unui sentiment, că este în regulă să ai incredere în cineva şi să fii dezamăgit, că oamenii sunt oameni şi că au limite, dar cel mai important lucru pe care îl înţeleg este că totul trebuie luat ca atare şi că până la urmă o să fie bine!


     Pe coridorul îngust, cu pereţii murdari,
     Zac ţigările stinse în scrumierele mari.
     Un ecou vag de paşi se aude-n tavan,
     La etajul la care am pierdut înc-un an...

     Totu-i fad, repetabil şi nimic nou p-aici.
     Doar gândacii par mari în încăperile mici;
     Încăperi vechi, vopsite într-un alb diafan,
     În care eu am irosit încă un an...

     În răstimp ţi se pare că mai vezi şi-altceva,
     Mai cunoşti un student de prin Iaşi, Cluj ori Deva.
     Te alini povestind întâmplări de la Cannes
     Iar apoi te opreşti - ai pierdut înc-un an...

     Pe coridorul îngust, cu pereţii murdari,
     Unde ecoul răzbate în sens circular
     Şi gândacii cei mari, năvălind ca la han
     Au pierdut, ca şi noi, încă un an...
                                                                    
                                       

2 comentarii:

Anonim spunea...

... primul vers, strofa 2 merge taiat. Acum o ai pe D. :)

Evergreen spunea...

Doamne, parca ma citesc pe mine.

Trimiteți un comentariu