vineri, 17 septembrie 2010

Balade vesele, NU triste

           În mod evident, ca în fiecare noapte pe la aceeaşi oră, sprijin peretele coridorului să nu se reverse cu ale sale urme de tălpi peste mine... Sumedenia de gânduri care-mi tranzitează creierul cu viteza unor tgv-uri se lasă greu imortalizată, mai ales la cât de stângaci sunt... Aş vrea să pot să mulţumesc oamenilor care reuşesc să aprindă flacăra bucuriei în sufletul meu, dar cum?... Ce poţi să răspunzi unui om care în primul rând te-a ajutat să te ridici din noroi şi pe urmă, ţi-a oferit un loc de cinste într-un spaţiu atât de personal cum este un jurnal... Mulţumirile sunt atât de banale şi cunosc foarte bine lucrul asta. Aşa că un simplu "mulţumesc" scris îngroşat/colorat/înclinat pe un blog vizitat în treacăt de câte cineva n-are sens... NU! Cu siguranţă n-are sens! ... Eu o să fac altceva...
           O să zdrăngăn în continuare pe coridorul cu pereţii desenaţi de tălpile studenţilor, o să o stresez în continuare pe messenger şi la telefon cu dramele mele sentimentale, o să mă mai scol în multe dimineţi mai târziu decat spusesem, o să înclin "tut" capul la aprecierile ce mi se cuvin şi o să încerc să nu dezamăgesc un prieten ...
         
                      

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu